Searching Ithaca ...

Mi se par că zilele devin una, că orele se îmbină într-un nesfârșit, absurd număr, care nu mai zice nimic. Mi se pare că toate viețile sunt irosite în această goană a ... împlinirii, fericirii, muncii sisifice.

Nu mi-a fost niciodată teamă să mor, așa cum n-am crezut pe deplin vreodată în divinitate. Mi-a fost însă teamă că n-am să reușesc să-mi trăiesc vreodată propria viață. A muri ... e ca atunci când ești frânt de oboseală și nu mai vrei să mai ști nimic din jurul tău, e acel somn pe care îl tot caut și pe care-l aștept de vreo două săptămâni încoace, singurul în care te oprești să mai fugi, să mai dai, să mai tragi ca un catâr de tine însuți. Singurul în care exiști și-n care te simți. Gol, singur, absurd, fără conștient, dar eliberat de lanțurile unei societăți în care îți toți cauți, în zadar, locul.

Sunt autobuze prăfuite și alergări pe dealuri și văi. Sunt telefoane care tot sună și grija pentru ceilalți. Sunt toți copiii care nu-s ai tăi și toate visurile de viitor care nu mai sunt ale tale. Sunt apoi toate visurile tale prăfuite, mai prăfuite ca autobuzele în care îți petreci o bucată din viață, în care fie încerci să răsufli dacă ai timp sau să mai rezolvi câteva probleme care peste un timp nu-ți vor mai zice nimic. Sunt câmpurile verzi, crestele munților, țările ce ai vrut cândva să le vizitezi. Sunt cuvintele care clocotesc și se-nșiră-n mintea ta, dar de care nu mai ai timp. Ești tu, prinsă-ntre cele două, între un eu liber, simplu, ca al celorlalți, și un eu care tot face o diferență, numai pentru el însuși nu. Sunt .... oare când am crescut, cum de am ajuns aici, ce s-a întamplat cu noi, când am învățat să lucrăm așa, când am renunțat la noi, când ne-am resemnat în fața societății? Și unde sunt oamenii aceia pe care îi aștepți de-o viață? ...

Încotro? 

A Summer in Books

Am evadat mereu în literatură. Și m-am regăsit în ea, o regăsire nu doar prin prisma personajelor, a ideilor, ci și a propriei căutări: o căutare obsesivă a celui mai precis cuvânt, a acelui ceva ce nu a mai fost spus, a scopului și locului literaturii în timp, mai ales astăzi. M-am regăsit în ea, la marginea dintre cititor-critic-scriitor fără vreo lucrare, în singura lume pe care am simțit-o întru totul Ithaca; mi-am tras de mică un scaun la acea masă lungă a scriitorilor de atunci și de acum, la care cumva toți sunt prezenți, și am învățat să-i ascult, pe fiecare-n parte.  

A fost o vară scurtă, în care m-am aruncat cu totul în câteva cărți pe care le voiam de mult să le parcurg, altele pe care abia le-am descoperit, recomandate sau luate din pură curiozitate, o vară de care m-am agățat, în prag de sfârșit, care ar trebui să încheie o etapă. Printre cărțile pe care le port acum în mine se numeră:

  1.. Nora Iuga, Sexagenara și tânărul – ceea ce m-a impresionat cel mai tare la această carte a fost tinerețea, vitalitatea, dar și vulnerabilitatea pe care am simțit-o  ... nu a fost un singur cuvânt în care să o fi simțit pe Nora bătrână (urât, cumplit cuvânt).  Un stil alert, jucăuș, plin de amintiri, dar care comentează pe alocuri și ceea ce este literatura în ziua de azi, și una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o anul acesta.

   2,  Vladimir Nabokov, Lolita – datorită Norei Iuga mi-am amintit de Lolita, o carte care a fost cu mult altfel decât mă așteptam, în care Limbajul este cel care orchestrează totul. Căutarea, îmblânzirea Cuvântului, cam despre asta e vorba în Lolita. Nu sunt însă întru totul de acord cu Nabokov când vine vorba de literatură și societate. Cred că literatura poate reflecta și rescrie societatea, că poate fi o oglindă nu doar a ei, dar și a noastră înșine (pentru ultima parte a se vedea Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte).

    3, David Lodge, Născut într-un ceas bun – Un altfel de scriitor, o carte în care am găsit un om diferit de cel pe care mă așteptam să îl întâlnesc, și în care m-am regăsit pe planul acela de care menționam la început.

   4, Kurt Vonnegut, Jr. – Sirenele de pe Titan – cred că Vonnegut este unul dintre cei mai inteligenți scriitori pe care i-am citit. Nu îmi plac SF-urile, dar Vonnegut este o excepție prin stiul și umorul folosit. O scriere ateistă, plină de ironie la adresa căutării unui sens în viață, un răspuns ironic la întrebările omenirii legate de divinitate, determinism și liber arbitru.

   5,  Julio Cortazar – Șotron – nefinalizată, dar care trebuie amintită aici. E una dintre cărțile care mă fac să regret că nu știu spaniola, o carte care ar fi trebuit citită în această limbă, o carte grea – cea mai grea dintre toate cele amintite – o scriere care transcende literatura, în care nu povestea în sine este cea importantă, ci Cititorul și cum se citește.   

Bineînțeles că au existat cărți la polul opus. Două dintre ele – Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night Time, despre care nu sunt așa multe de zis, și Cecilia Ștefănescu – Intrarea Soarelui – o carte ciudată, cu potențial, dar care a eșuat printr-o avalanșă a comparațiilor și a cuvintelor prost alese. 

Rayuela

Oare ce este literatura? Există limite în literatură și dacă da, care sunt acestea? Care e diferența dintre o operă de ficțiune și una care merge dincolo de ficțiune?

Julio Cortazar în Șotron merge în direcția extremelor. Un roman considerat Finnegans Wake argentinian (deși nu cred că merge chiar într-atât de departe), un roman plin de jazz, de blues și de tango, dar care te face să îi detești personajele și firul narativ, în care nu ai cum să te regăsești, în care tot cauți un sens, dar care te captează prin jocul narativ și capitolele despre (anti)-literatură – ironic, creată tot prin Cuvânt.

Se spune că arta imită viața. Sunt atâtea lucruri pe care nu (ni) le spunem, pe care le refulăm, atâtea lucruri pe care le izgonim, evităm, ascundem. Unii poate, mai mult decât alții, sunt un iceberg al cărui doar vârf se vede. Sunt atâtea lucruri pe care le detestăm în ceilalți, atâtea lucruri făcute fără sens, atât de multă Viață irosită în repetiții, în rutine, în eșecuri ... Și atât de mulți care nu își analizează propriile vieți și greșeli.

Cam asta cred că ar fi și limitele literaturii, dacă ele pot exista. Viața, în toată culoarea și goliciunea sa, reprezintă Literatura. Cred că există puțini cititori care reușesc să pătrundă în haosul acestui roman. Puțini care citesc această literatură dusă la extreme, acea literatură care te provoacă, te face să o urăști, să o interoghezi, să devii într-un final parte activă din ea. Literatură scrisă pentru critici, scriitori ratați, artiști și filosofi ... Cred că fiecare scriitor își are propriul cititor. Lumea literară, poate astăzi mai mult ca ieri, abundă în pseudo-scriitori. Așa cum avem scriitori de valoare, scriitori cu potențiali, scriitori filosofi, scriitori amatori, etc., așa cred că și lumea cititorului se împarte în tot felul de clasificări, de la cei care caută plăcere și a se regăsi pe ei înșiși în lucrările citite, la cei care, paradoxal prin prea multă pasiune, fac (sau încearcă să facă) din literatură o profesie.

,,S-ar părea că romanul obișnuit zădărnicește căutarea, limitând cititorul la universul lui, cu atât mai bine definit cu cât romancierul e mai bun. Oprire forțată la diversele grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice șoptindu-i, pe sub dezvoltarea convențională, alte perspective, mai ezoterice. Scriitură demotică pentru lectorul-femeie (care, de altfel, nu va trece de primele pagini, în mod brutal rătăcit și scandalizat, blestemând pentru cât l-a costat cartea), cu vag aer de scriitură hieratică.

De provocat, de asumat un text neglijent, dezlânat, incongruent, minuțios antinuvelistic (deși nu antinovelesc). Fără a-ți interzice marile efecte ale genului când situația o cere, dar amintindu-ți de sfatul lui Gide, ne jamais profiter de l’elan acquis. Ca toate creațiile alese ale Occidentului, romanul se mulțumesște cu ordine închisă. Hotărât împotrivă, de căutat tot aici deschiderea și pentru asta de tăiat de la rădăcină orice plăsmuire sistematică de caractere și situații. Metodă: ironia, autocritica permanentă, incongruența, imaginația în slujba nimănui.

O tentativă de această natură pornește de la o respingere a literaturii; respingere parțială, căci se întemeiază pe cuvânt, dar care ar trebui să intervină la fiecare operație întreprinsă de autor și de lector." (79; 402-403)

Lo. Lola. Lolita

Lolita a stat cuminte pe rafturile bibliotecii personale de mai bine de un an de zile. Nora Iuga, prin Sexagenara si tanarul, a fost cea care mi-a amintit de ea si ca ar cam fi timpul sa o citesc – in ciuda personajelor si a manierii de scriere complet diferite de romanul lui Nabokov, cum aveam sa aflu dupa lecturarea romanului. A mai contribuit si setea mea de lectura din aceste ultime luni, de evadare dintr-o lume a criticii, a istoriei, a teoriilor literare, de a mai amana inca putin inevitabilele pagini ce trebuie parcurse intr-un viitor cat mai apropiat.

Ceea ce ar avea insa in comun Nora Iuga cu Nabokov ar fi obsesia pentru limbaj – mai puternica, mai compulsiva ce-i drept la Nabokov. Fara acest limbaj si stil delirant, Lolita nu ar fi nimic, nici macar un roman pornografic, cum unii pe nedrept l-au catologat.

In paginile scriitoarei romane se vorbea la un moment dat si despre acel limbaj al scriitorilor contemporani, de acea usurinta a lor de a folosi cuvinte si imagini ce alta data declansau procese (vezi D.H. Lawrence – Amantul dnei Chatterley) sau care erau cu greu parcurse de cititor. Nabokov pare sa mearga pe aceeasi linie de gandire si sa-i provoace pe cei care fac uz cu mult prea multa usurinta de aceste cuvinte, in literatura sau in viata reala; in prefata de la Lolita, un critic inchipuit de-al autorului ne atrage atentia:

„True, not a single obscene term is to be found in the whole work; indeed, the robust philistine who is conditioned by modern conventions into accepting without qualms a lavish array of four-letter words in a banal novel, will be quite shocked by their abscence here.” (2)

Cred ca acesta este farmecul literaturii si diferenta dintre un roman care doar imita – vezi (lipsa) limbajului din Intrarea Soarelui, in care cuvintele zgarie de-a dreptul – si un roman ca Lolita – unde pe alocuri mai ai nevoie si de un dictionar pentru lexicul fascinant folosit de Nabokov.

Si tot din pricina limbajului, m-am intrebat cum a putut fi acest roman tradus, ce munca a avut acel traducator, ce s-a pierdut in aceste traduceri, cand Nabokov este cunoscut pentru accentul (nebunesc) pus pe limbaj. Lolita este un roman masculin si liric totodata, care se citeste incet, cu niste personaje pe care nu ai cum sa nu le detesti sau sa empatizezi, satiric, fara idei spectaculoase, fara scene care sa-ti ramane in minte ca actiune, in care intrebarea ,,ce ramane dupa?” va ramane fara raspuns daca nu esti si tu la randul tau indragostit de limbaj.

P.S. Must be read in English.  

Petrichor

În întunericul din încăpere, ascult sunetul ploii. O ploaie liniștită, tăcută, diferită de cea de acum câteva săptămâni. Dar aici, prezentă, mereu prezentă. ... într-un alt trup, într-o altă viață, aș sta undeva cocoțată-ntr-un colț de lume și aș privi în jos, fumând o țigară. Cine știe, poate de asta muntele mă reprezintă și mă încarcă mai mult ca orice altceva.

Petrichor. Nu știu dacă avem un cuvânt pentru asta în română. Mirosul care se înalță din pământul ars după ploaie. Acel miros tipic, pe care doar ploaia îl lasă în urmă.

Știu de ce oamenii au nevoie să uite. Știu de ce ne pierdem în fumuri de țigară, în ierburi, în alcool, în plăceri trupești, în ignoranță. Știu cât am da pentru a uita. Poate că mereu am știut și am purtat asta în mine. Pentru a evada din viață. Pentru a nu o mai resimți atât de acut, de adânc, în noi. Poate că suntem prea fragili pentru ea, pentru adevărata viață, așa că ne vindem sufletele pentru a ne anestezia. Ce faci însă cu această cunoaștere care te îngenunchează?

Eu una m-am pierdut în cărți, aproape ca-ntotdeauna. Am început un maraton al lor, punând deoparte tot ce poate fi cuprins în work. Am început să gonesc prin ele – cărți de mult așteptate, cărți care au stat cuminți pe rafturi prăfuite, cărți luate de la prieteni, cărți despre care trebuie cândva să scriu. Am încercat să mă pierd în ele, să mă uit pe mine, într-o Nora Iuga abia descoperită, într-un Kurt Vonnegut incredibil de inteligent și ironic, în poezii contemporane, încercând să-mi decupez și eu o hartă doar a mea - ,,mi-am aruncat toate cuțitele/prin aerul străin/au sfârtecat ramurile tinere și mi-au tăiat o hartă/alburie ca umbra lui peter pan/ - nimeni din afară nu a atins-o.” Alina Purcaru. Mi-am amintit de acele ,,patru sau cinci cărți" pe care trebuie să le am în casă și trebuie musai să le citesc. Mi-am amintit de 2666 și am pus-o deoparte – m-a așteptat prea mult pentru a mai lăsa o altă vară să treacă pe lângă ea. Iar când n-am mai putut, am început și eu să scriu, lucruri pe care le țin ascunse, parolate, într-un colț din laptopul meu.

Vezi tu, cărțile sunt un alt fel de drog. Te arunci în ele pentru a uita, pentru a-ți face gândurile să tacă, pentru a potoli furtuna dinăuntrul tău, pentru a te potoli pe tine. Dar “think you’re escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home”. Întotdeauna l-am înțeles pe James Joyce. Paradoxal, vrei să fugi de tine însăți, dar în fuga ta de tine, tot cu tine te întâlnești ... ce fel de evadare este până la urmă asta?

Închid ochii, ascultând liniștea din jur, de aici, din mine. Picăturile de ploaie care se mai preling de sub streșini, mirosul acela tipic de după o ploaie – sau o furtună, gata oricând să renască. Petrichor.

Thunderstorm

I sit in the middle of the storm, in the middle of nowhere. Hearing the thunders, feeling the lightnings deep on my veins, in my pulse, with every beating of my heart. Electrical storm inside my soul. And I feel the wind on my skin and wounds, letting every memory free.

I tried to search for the perfect words to express this. I tried to learn to swim in this great ocean inside myself. I tried to swallow everything and to say again, and again, and again “I am fine”. And I tried to win this battle with me.

For every unuttered word, for every memory which returned back to me like a boomerang, for my defeat of today, for every hidden feeling inside myself, and for the pain that I have been feeling in this life ….   

I am this storm.  

Curiosities of the Mind

"I think we ought to read only the kind of books that wound or stab us. If the book we're reading doesn't wake us up with a blow to the head, what are we reading for? So that it will make us happy, as you write? Good Lord, we would be happy precisely if we had no books, and the kind of books that make us happy are the kind we could write ourselves if we had to. But we need books that affect us like a disaster, that grieve us deeply, like the death of someone we loved more than ourselves, like being banished into forests far from everyone, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is my belief."

(Franz Kafka)

I like doing things differently. I try to always do something new, to be creative in my job, to challenge the people who are around me, to play a lot – with words, gestures, actions, both in my professional and personal life. Life is memory and playfulness for me. However, stability is that one thing that I most want, expect and need from my people. To feel the ground beneath my feet when I am with them. To feel sure of what I am to them. Maybe, because as someone who I recently met remarked, I am not fond of material things, but of stories and human beings. 

Empathy can be an annoying thing – imagine how it is to sit on a table and to literarily feel others’ emotions and worries. Most of the time, if you are with strangers, you have no clue why are they feeling the way they feel. I do not know how some people can be such a magnet of emotions. I can read people quite easily, but paradoxically, I am unable to read their feelings towards me. That’s why I tend to repeat things or to create my own routines. For instance, I tend to go to the same places where I felt their warmth or I felt sure of my people, be it summer or winter. I tend to repeat the old gestures. I tend to avoid the places where I felt insecure. I tend to create my own illo tempore, my sacred temple in my sacred spaces. I play with tradition, with the old memories, trying to make, to put together my puzzle of stability from different days, hours and images.

My need of stability, my insecurity in front of changes, makes me think of autism. I have always associated it with a strict routine, with a plan that should always be followed, of people who has to know for sure what is going to happen next. And then I go on to other characteristics, such as their emotional world, their physical features, or their intolerance to sounds or being touched.

Mark Haddon’s book, The Curious Incident of the Dog in the Night-Time, could have been a good book. But it's not. It talks about an autistic boy, Christopher, but it lacks style, and it tends to be commercial. I acknowledge his knowledge of autism, and its message – it doesn’t matter your illness (or other problems), you can overcome it/them, and be who you want to be.

While I was reading it I felt like watching an ordinary film. That kind of film which is being shown on TV during Christmas, or that kind of film which you want to watch when you want to unplug your mind from everything. And let’s face it – I think that all of us watch from time to time such films. We search for the happy ending, for simple, superficial things, for an escape from our lives and meaningless.

However, I do not tend to read such books. Don’t know exactly why. Maybe my mind is so chaotic that it finds itself in books like The Brothers Karamazov (yes, that book helped me disconnect from my tiredness), or Faulkner’s/Marquez’s/Sabato’s books. Maybe because I grew up with books and found myself, and moulded a world in them.

To return to Haddon’s story, I think it would have been better if it had been written on different voices. If he didn’t try so hard to have a happy-ending. I get why it has to have one, but … I didn’t like the part with people who are dead and then they are not. And who return in people’s lives just like that. I think it is okay for children/teenagers, good for a school book-club, good for an English lesson (I did note something on it about this). But for me, as a reader, it simply didn't get to me.