Mi se par că zilele devin
una, că orele se îmbină într-un nesfârșit, absurd număr, care nu mai zice
nimic. Mi se pare că toate viețile sunt irosite în această goană a ...
împlinirii, fericirii, muncii sisifice.
Nu mi-a fost niciodată teamă
să mor, așa cum n-am crezut pe deplin vreodată în divinitate. Mi-a fost însă
teamă că n-am să reușesc să-mi trăiesc vreodată propria viață. A muri ... e ca
atunci când ești frânt de oboseală și nu mai vrei să mai ști nimic din jurul
tău, e acel somn pe care îl tot caut și pe care-l aștept de vreo două săptămâni
încoace, singurul în care te oprești să mai fugi, să mai dai, să mai tragi ca
un catâr de tine însuți. Singurul în care exiști și-n care te simți. Gol,
singur, absurd, fără conștient, dar eliberat de lanțurile unei societăți în
care îți toți cauți, în zadar, locul.
Sunt autobuze prăfuite și
alergări pe dealuri și văi. Sunt telefoane care tot sună și grija pentru
ceilalți. Sunt toți copiii care nu-s ai tăi și toate visurile de viitor care nu
mai sunt ale tale. Sunt apoi toate visurile tale prăfuite, mai prăfuite ca
autobuzele în care îți petreci o bucată din viață, în care fie încerci să
răsufli dacă ai timp sau să mai rezolvi câteva probleme care peste un timp
nu-ți vor mai zice nimic. Sunt câmpurile verzi, crestele munților, țările ce ai
vrut cândva să le vizitezi. Sunt cuvintele care clocotesc și se-nșiră-n mintea
ta, dar de care nu mai ai timp. Ești tu, prinsă-ntre cele două, între un eu
liber, simplu, ca al celorlalți, și un eu care tot face o diferență, numai
pentru el însuși nu. Sunt .... oare când am crescut, cum de am ajuns aici, ce s-a întamplat cu noi, când am învățat să lucrăm
așa, când am renunțat la noi, când ne-am resemnat în fața societății? Și unde sunt oamenii aceia pe care îi aștepți de-o viață? ...
Încotro?
No comments:
Post a Comment