Nuanțe de cenușiu

Îmi vine să decupez cerul acesta cenușiu și să fac soarele să renască. Să îl așez într-un colț de cer – nu prea mare, nu prea puternic, dar călduț, prietenos, asemănător frunzelor de toamnă de care nu am avut timp să mă bucur. Îmi vine să alung ploaia asta rece, monotonă, care nu spune nimic, și să o înlocuiesc cu ploi călduțe, scurte, de octombrie. Nu îmi amintesc de un alt octombrie mai cenușiu, mai rece, mai gol, mai iernatic.

Detest toamna aceasta. Plină de ploi și de frig, plină de mii și mii de nuanțe de cenușiu, care nu zic nimic. O toamnă goală, rece, lipsită de speranță și de tot ce-mi amintește de umanitate. Detest lipsa ei de culoare, detest frigul care s-a instalat mult prea repede, detest cât de mult o compar cu o toamnă trecută, colorată și plină de viață. Și detest cât de dor îmi este de ultima.

Mi-e dor de culoare și joc. Aș vrea să cred, să sper, că pot/putem aduce acel octombrie mai prietenos, că pot decupa simbolic cerul, că pot face soarele să reapară, că pot simți sau da mii și mii de nuanțe de culori – altele mai calde, altele mai reci, altele mai jucăușe, altele mai simple ... Că pot trece peste oboseala mea, peste oboseala timpului, peste tot haosul din mine. Că pot lua o cretă colorată și desena, ca Julio Cortazar, un șotron – mai colorat, mai puternic, mai plin de viață. În care cenușiul să nu existe.

*

,,O lume de cretă colorată se învârtea în preajma lor și-i amesteca în dansul ei, cartofi prăjiți făcuți cu cretă galbenă, vin cu cretă roșie, un cer pal și gingaș cu cretă albastră, cu puțin verde înspre fluviu.  O dată în plus aveau să arunce moneda în cutia de havane ca să oprească fuga catedralei, și chiar prin acest gest o vor condamna să fie ștearsă pentru a reînvia, să piară sub șuvoiul de apă pentru a se reîntoarce, linie după linie, cu cretă neagră și albastră și galbenă.” (378)