Sunt carti mai ,,personale", daca le pot numi astfel, mai aproape de noi, pe care le citim cu o
ceasca de cafea alaturi, intr-o camera linistita, intr-un amfiteatru plin, sau
pe o banca verde sau portocalie, printr-un parc preferat. Ne lasam purtati intr-un
timp de demult sau intr-unul mai aproape de noi, pe care cumva il recunoastem.
Suntem crescuti intr-un anumit spatiu cultural, avem acces la altele, suntem invatati
cu literatura romana, americana, engleza, franceza, rusa, suntem invatati cu un
anumit stil. Mi-am dorit insa mereu sa citesc si alte literaturi, alte popoare, sa le descopar prin scriitorii lor. Asta
m-a condus la Orhan Pamuk, la Turcia, la constientizarea faptului ca nu stiu
mai nimic despre traditiile acestei tari, la un alt fel de scriitor, din
categoria celor care provoaca, facandu-te sa pasesti dincolo de zona ta de
confort, scriind acele carti infernale, cu care te lupti, dar care iti deschid
alte orizonturi de cunoastere, alte moduri de gandire. Si poate ca aceasta este
una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii, dincolo de refugiile
pe care ni le creeaza, aceasta posibilitate de a creste, de a intelege ce
inseamna acea empatie culturala, dincolo de timp, si mai important aici,
dincolo de spatiul geografic.
Daca ar fi sa compar Ma numesc Rosu cu vreo alta carte, m-as
gandi la Numele trandafirului, de
Eco, si poate si la
Razboi si pace,
de Tolstoi. Aceste 3 romane sunt romane enciclopedii, complexe, care nu se
rezuma doar la literatura. In ele gasesti – mai la vedere sau ascunse - tratate
de istorie, de estetica, de semiotica … Si din toate aceste trei romane, cumva,
in cartea lui Pamuk mi-a fost cel mai greu sa intru, sa o inteleg. O alta limba
(nu cred ca am mai citit un roman din aceasta tara pana acum), o alta cultura, un secol
mult prea indepartat. M-am tot gandit cum un român poate citi o astfel de
carte, cand te gandesti la relatiile pe care le aveam cu turcii in acea
perioada descrisa de Pamuk, la incompatibilitatea noastra culturala, la
diferenta uriasa de gandire, de religie, la codul nostru care cumva ne-a fost
transmis din generatie in generatie. Cum creem acea punte de timp si de spatiu,
cum le putem intelege pe acele personaje, cate informatii detinem legate de
miniaturisti, de istoria picturii in mare, de arta maestrilor franci, de
gandirea si interdictiile Coranului, si in special, cum le putem intelege pe
ultimele dintre acestea?
Pentru cei care citesc si altceva in
afara de literatura, pentru iubitorii de istorie a artei, pentru artisti,
scriitori, pictori, cartea ar putea fi un bun tratat pentru Turcia secolului
XVI si arta miniaturistilor. Pentru ceilalti, noi, cititorii de rand, toate
aceste informatii ne vor face sa ne pierdem in labirintul de informatii, si mai
ca nu vom sesiza cum a fost scrisa aceasta carte: vechiul narator, care ne
povestea ce se intampla, vechea perspectiva, este aici impartita intre toti.
Cartea poate fi vazuta ca o pictura de mari proportii, in care fiecare are ceva
de spus. M-am tot gandit la tehnica utilizata de Prezi: fiecare capitol este
spus de altcineva, constient de conditia sa de personaj, adresandu-se direct
cititorului, intrand in mintea ta si facandu-te sa gandesti, sa iei parte la
actiune. Mai mult decat atat, ca intr-un joc suprarealist, Calul (imaginea
tuturor caiilor otomani), culoarea Rosie, Cadravul, Diavolul, Banul si alte
cateva obiecte preiau cuvantul, facandu-te constient unde trebuie sa privesti
mai departe, si toate aceste voci prinse cumva de vocea suprema, Orhan, cel din
carte.
Mi-a fost greu initial sa constientizez
tehnica lui Pamuk, sa il apreciez. Am ajuns apoi sa nu ma mai pot opri din
citit. Au fost momente, aproape de final, cand la fel ca si unul dintre
personaje, Negru, am fost coplesita de avalansa de informatii despre istoria
miniaturistilor. Ceea ce ii pot reprosa scriitorului este intinderea, poate
nejustificata a romanului, intoarcerea obsesiva asupra acestei arte. De
asemenea, nu cred ca ne bucuram de o traducere suficient de buna pentru acest roman (ma gandesc aici la amestecarea stilurilor, la folosirea unor cuvinte
regionale intr-un context cat de cat modern, izolate printre celelalte).
Si cu toate acestea, in toate aceste
amprente culturale care in acelasi timp fascineaza si ingreuneaza lectura, este
placut sa gasesti amprentele cu care ai fost invatat, a unui Borges, a unui
Eco, sa regasesti in toate acele povesti in povesti, in toate acele voci ecouri
pe care le recunosti, impletite intr-o lume cu totul noua.
