Scrisoare de Decembrie ...

M-am trezit in al meu Decembrie cu acea durere care-ti spinteca in doua capul, incercand sa ignor ceata ce s-a lasat in jurul meu. Sunt oameni care au un sentiment special atunci cand ,,intra” in luna in care s-au nascut, care asteapta Craciunul si se bucura de luminitele de afara, de Mos Craciun, de darurile ce le vor primi …

 La inceput de decembrie, tot ce imi doresc este sa plec. Cat mai departe. E un dor urias de altceva, in care sa invat sa mai cred in ceva, sa mai vad si altceva, sa ies din tot ceea ce stiu. E un dor care se reflecta pe geamurile tramvaielor, in orele tarzii ale amiezii, in toti in cei in care am crezut candva.

In acest inceput de Decembrie, ma regasesc pe mine intr-un martie trecut… cu valurile ce se inalta tot mai sus, cu zgomotele lor, cu tarmul de unde le privesc jocul. Si singurele lucruri pe care mi le doresc este sa ma simt in Decembrie… mereu mi-au placut globuletele acelea in care sunt inchise casute, omuleti, jucarii… pare o lume perfecta, adapostita, ferita de ceea ce e afara… vezi tu, oricata experienta as avea in a fi ,,un om mare”, oricate ore am in spate, adunati din anii trecuti de a lucra pana la epuizare, de a imbina muncile sisifice cu momentele dedicate oamenilor la care tin, oricata energie ,,supraomeneasca”, ca sa folosesc cuvintele altora, tot ma simt franta. Am stat prea mult afara, in realitate, in lucrurile pe care abia acum tu incepi sa le cunosti… am imbatranit de mult printre ele. In globuletul meu de sticla, as vrea sa am mai multa rabdare, pentru mine, pentru tine, pentru noi, pentru toti, sa mai pot fi acea stanca in care oricine se poate prinde, in care oricine este iertat, in care oricine este inteles. Eu vreau acum sa fiu cea inteleasa.

As vrea sa dorm. Si imi doresc mult de tot liniste, Siguranta (poate asta mai mult decat orice), pace si multe culori. Nu vreau nimic altceva, nu vreau carti sau esarfe sau agende sau portofele sau parfumuri sau … nu vreau nimic. Nu mai vreau sa fiu in perioada asta nici profa’, nici aia care tot scrie, nici calutul la care toti sunt inhamati. Ia-mi toate ambitiile, ingroapa-le pe unde apuci, si lasa-ma sa fiu eu, lasa-ma sa respir, lasa-ma sa ma joc. Vreau fulgi de nea si jocuri si din nou, zapada. Vreau sa alerg prin parcul meu vechi, sa vad o Gradina Botanica inclestata in namet, alba, fara nimic altceva, vreau sa fac multe poze la ursii mei preferati, la stelele de Decembrie, la patinoare si saniuti.

Cand ma gandesc la iarna, nu imi amintesc mai niciodata de frig. Desi il vreau acum, sa-mi intre in suflet, sa-mi reaminteasca de ceea ce am fost candva. Cand stiu ca iarna e acum langa mine, imi amintesc de fulgi, de luminile universitatii, de un “forever young”, de …

As vrea sa vad un oras adormit sub torente. Si as vrea sa vad toate luminitele de altadata, sa mai cred ca oamenii pot ramane mereu tineri. As vrea sa mai cred, sa simt, sa mai indraznesc sa sper in ceva.

Money, Money, Money

The world is insane… or I’ve got a problem or two… nu stiu daca as vrea sa traiesc intr-o alta era, in care sa nu am libertatea pe care o am acum, sa fiu nevoita sa stau acasa, fara acces la educatie, si sa cresc un n numar de copii. Numai ca prea ne-am pierdut prin tehnologii si alte lucruri de acest gen… telefoanele sunt demult apuse, iar Fakebook-ul e la putere… daca vrei sa comunici ceva, pui pe ,,perete” (sau wall, cum il preferi). Lasam mesaje pe acolo, invitatii, si alte cateva lucruri pe care eu una le-as prefera fata-n fata sau macar intr-o conversatie telefonica. Mi-e dor de intimitate.

Apoi, dupa cum tot spuneam, gonim dupa bani, si nu stiu cum se face, dar niciodata nu-s deajuns. Ne alegem o meserie pe care o detestam, sau daca reusim sa ne opunem celor din jurul nostru si ajungem profi’, ne ingropam intr-un morman de acte. Planificari – anuale, semestriale, la fiecare lectie, la fiecare unitate, la fiecare elev, la fiecare activitate pentru ziua mondiala a … x,y, z. Ce se face cu adevarat in clasa nu mai conteaza. Aruncam o puzderie de hartie la gunoi pentru nimic. Ne ucidem timpul pentru nimic. Iar la randul lor, copiii sunt defectati (putin spus) de niste parinti care tot asa, alearga dupa cat mai multi bani, sau se pierd in carciumile ce-au inlocuit librariile din oras. Dar nu asta-i important. Hartiile sunt cele care au toata puterea, desi unu la mana, nu stiu cine le citeste, iar in al doilea rand, privind lucrurile ecologic (ca toate scolile sunt pline de think green), cati copaci oare au fost taiati in numele birocratiei?

Am obiceiul sa incep o noua unitate cu un cantec. Sau sa explic lucrurile prin cantece. De exemplu, la Present Perfect am adus U2 – Haven’t Found what I’m Looking  for, sau Have you ever seen the rain? , iar la o lectie despre Homes, am explicat diferenta intre House si Home prin ceea ce ultima ar trebui sa ne faca sa simtim (Sweet Home Alabama, sau Home, Michael Buble, dar se poate si Green Green Grass of Home, si multe altele). Am tendinta sa ma joc, sa le dau sa faca altfel de lucruri, sa am o alta relatie cu ei, sa pun accentul pe creativitate, pentru ca asta e ceea ce ma reprezinta pe mine. Numai ca pentru energia si banii pe care-i arunc pe materiale sunt intrebata ,,daca ma simt bine” (in cel mai bun caz). Si-mi place al naibii de mult sa ma joc, nu doar in clasa, ci si cu cei din jurul meu, in gesturi, in cuvinte, in amintiri… dar vezi tu, lumea e obosita, si gri, si intr-o continua uitare… sau cel putin cea de langa mine. Money rules. Facebook rules. The internet rules. Where are we in all these? Where are the colours? Where are the feelings? Where are the people, the humanity, in all our activities?

Mi-e dor sa mai vad un strop de culoare in cei din jurul meu. Mi-e teama sa nu ma las invinsa de cenusiu. De toata lumea ce ,,n-are timp sau bani”. De rutina. De gandirea aia tipica, care inghite totul in jurul ei, care ne transforma in mici robotei. Si pentru toate lucrurile pe care le fac, pe care le dau, si in special pentru toata energia si sentimentele pe care le pun acolo (fie ca vorbesc despre activitatea mea in invatamant, recenzii [de care trebuie sa-mi fac mai mult timp], sau pur si simplu prietenii), as vrea sa ma vad inteleasa, as vrea sa vad un feedback, un „pay it forward”, as vrea sa vad ca in toate incercarile mele de a arata si o alta fata a lumii in care traim pentru mult prea putin timp, am reusit sa reamintesc sau sa arat ceva.

The Mayonnaise Jar and the Two Cups of Coffee

Am gasit povestea de mai jos cu "Two cups of coffee" si "two beers". E adevarat ca ultima nu mi s-ar aplica si mie, dar in fiecare zi am in minte concluzia de la final, indiferent de ceea ce alegi. I will always have time for my mayonnaise jar. Astazi, mai mult ca oricand, ma gandesc la banci portocalii, la potecile Gradinii Botanice, la plimbarile prin orasul nostru vechi, la mirosul teilor din diminetile de dupa seminarii, la cestile de cafea calde, sau la sticlele de Cola ce ne-au ajutat (sau nu) sa trecem peste anumite cursuri.

Pana la capat... asa cum declaram in urma cu un an, acum doi, trei sau patru ani. Nu stiu prin ce ai putea sa le arati persoanelor ce le porti in tine gratitudinea, dragostea si prietenia ta pentru ele. Sau sa le mai spui ceva nou, care sa le faca sa constientizeze cat de importante sunt in viata noastra. Sunt persoane care au facut o diferenta intre ei si restul prin caldura ce ne-au oferit-o, prin faptul ca ne suporta micile si marile noastre defecte, prin simplul lor fel de a fi. Si cum oare sa le explicam ce inseamna asta pentru noi? Cum putem descrie sentimente? Cum sa ne deschidem sufletul, aratandu-ne in acelasi timp pe noi si pe ei? Si sunt amintirile ce le port mereu in mine, tesute intre ele prin gesturi si cuvinte.

Adeseori ne pierdem pe noi insine in haosul unei zile obisnuite. Ne enervam pe cei ce nu conteaza, ne batem capul cu probleme pe care le vom uita intr-o luna sau jumatate de an, ne omoram energia pentru fleacuri. Si-n toata aceasta goana, uitam sa spunem un simplu multumesc. Sa ne intoarcem privirea spre acei oameni care inca ne mai fac sa credem in sacralitate.

Ei bine, pentru un astfel de om, numar 364/5 de zile pana astazi. Incerc sa o spun cat mai des, in zile cu soare, cu ploi, sau cu ninsoare. O uit si eu, incarcata la fel ca oricare de acea parte a Vietii ce ne face sa ne pierdem pe noi insine. Dar uite ca astazi  e una dintre zilele mele cele mai indragite din an, pe care o astept mereu timid, cu bratele incarcate de joculete si amintiri, de acele lucruri numai de noi (sau uneori doar de mine) stiute. Mereu mi-a fost greu astazi sa-mi aleg cuvintele ... as vrea sa spun prin ele totul, si oricat le-as inversa, le-as aseza, le-as colora, parca mai este ceva ce-mi scapa...

 De 4 ani incoace, incerc sa strang intr-o singura zi toate emotiile si amintirile ce mi le-ai oferit. Nu stiu cat imi reuseste ... Astazi, la fel ca si ieri, sperand la un maine ...  iti multumesc ca existi!

"When things in your lives seem almost too much to handle, when 24 hours in a day are not enough, remember the mayonnaise jar and the 2 cups of coffee.

A professor stood before his philosophy class and had some items in front of him. When the class began, he wordlessly picked up a very large and empty mayonnaise jar and proceeded to fill it with golf balls. He then asked the students if the jar was full. They agreed that it was.

The professor then picked up a box of pebbles and poured them into the jar. He shook the jar lightly. The pebbles rolled into the open areas between the golf balls. He then asked the students again if the jar was full.  They agreed it was.

The professor next picked up a box of sand and poured it into the jar. Of course, the sand filled up everything else. He asked once more if the jar was full. The students responded with an unanimous "yes."

The professor then produced two cups of coffee from under the table and poured the entire contents into the jar effectively filling the empty space between the sand. The students laughed.

"Now," said the professor as the laughter subsided, "I want you to recognize that this jar represents your life. The golf balls are the important things--your family, your children, your health, your friends and your favorite passions--and if everything else was lost and only they remained, your life would still be full.

The pebbles are the other things that matter like your job, your house and your car.

The sand is everything else--the small stuff. "If you put the sand into the jar first," he continued, "there is no room for the pebbles or the golf balls. The same goes for life. If you spend all your time and energy on the small stuff you will never have room for the things that are important to you.

"Pay attention to the things that are critical to your happiness. Play with your children. Take time to get medical checkups. Take your  spouse out to dinner. Play another 18. There will always be time to clean the house and fix the disposal. Take care of the golf balls first--the things that really matter. Set your priorities. The rest is just sand."

One of the students raised her hand and inquired what the coffee represented. The professor smiled. "I'm glad you asked.

It just goes to show you that no matter how full your life may seem, there's always room for a couple of cups of coffee with a friend."

Personal Jesus

Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa.

Julias Barnes

Someone who's there... 

A crede, a nu crede. Sarbatorile Iasului, cu imbulzeala lui, culorile lui gri si moarte, in ciuda kitsch-ului de pe strada, ma lasa cu un gust amar. Nu am inteles mai niciodata de ce oamenii se calca in picioare cateva zile pe an pentru a pune mana pe un corp ,,sfant”, ,,facator de minuni”, si apoi se intorc linistiti la sarmalele lor.  Nu am putut intelege zilele in care ,,nu se face treaba”, datinile alea stupide, in care se pupa icoane, maini, haine, aglomeratiile haotice, si constructia a cat mai multor biserici, cand sunt atatia oameni care ar avea nevoie de fondurile alea... Si totusi, exista un Dumnezeu inauntrul meu ce-l caut. Nu ma pot defini nici ca a believer, dar nici ca o atee. Mereu am fost atrasa de sacralitate si profanitate, iar din moment ce cred in acestea doua, si in umanitate, zic eu ca ultimul termen nu mi se potriveste.

Poate ca imi formez propria religie, si poate ca de asta Eliade ca istoric al religiilor, ca om de cultura, (si nu ca scriitor) imi este atat de drag. Pe lista obligatorie de lectura se numara si cartile lui din Istoria religiilor. A crede, a nu crede – nu e vorba de adoptarea  unei pracitici, a unei Biserici, a unui sfant. E o curiozitate, un alt fel de cautare, o negare si o acceptare. Credinta in orice (zeu, fiinta, principiu) e ceva intim, a priori poate, ceva innascut in noi insine, in valorile noastre. As vrea sa cunosc religiile lumii pentru vechea mea pasiune pentru istorie, pentru a (re)descoperi alte principii, alte mituri, alte mitologii.

Pe lista de la bookblog, unde am ramas datoare in vartejul din fiecare zi, s-a numarat si cartea lui Shashi Bhushan Dasgupta, despre Buddhismul tantric. Multe dureri de cap la anumite pagini, dar extrem de interesanta la altele. Ceea ce mi-a captat atentia a fost perspectiva asupra realitatii si acea amanare a propriei salvari pentru binele celorlalti, umanitatea cu care buddhismul din perioada Mahāyāna se caracterizeaza. Cel care a obtinut desavarsirea ramane pentru a ajuta lumea, se sacrifica pentru ea, ii arata o altfel de gandire/perspectiva, etc. Acest aspect mi-a amintit de Platon si de mitul pesterii, de acel paideia si de misiunea philosofului...

Dar, revenind in zilele noastre, mereu am vrut sa vad Omul ca pe o fiinta capabila de sentimente, de empatie, de a-l vedea si pe celalalt; omul care se poate descatusa din rutina sa, din ambitiile sale, din datoria sa de a fi si de a cauta acea fericire stereotipica, comuna tuturor. Instinctul de conservare, darwinismul, si lumea din jurul nostru ne invata sa ne punem pe noi inaintea celorlalti, sa privim in noi, si numai in noi, desi ironic, suntem guvernati in fiecare noua zi (si schimbati la un moment dat) tot de altii ca noi. Imi este greu uneori sa mai cred in aceasta umanitate, prin lectiile pe care viata mi le-a oferit, prin ceea ce vad zilnic, prin ceea ce unii m-au facut sa simt. Cioran, in Inspita de a exista spunea ca cel mai puternic om este cel care nu iubeste pe nimeni. E adevarat, e fals, e relativ...  Ei bine, pentru a ne cunoaste pe noi, poate ca ar fi bine sa incepem sa privim si-n ceilalti, sa fim constienti nu doar de prezenta lor (fizica), ci si de ceea ce cel/cea de langa noi simte sau il face sa se comporte intr-un anumit fel.

Peste toate iernile ce s-au asternut in mine, vreau sa mai cred in Om. In acela care intinde o mana unui copil ce cade, unui batran ce are nevoie de cineva alaturi, in Omul ce crede in prietenie, ce-si face timp pentru lucrurile alea marunte din viata lui, care stie sa spuna ,,multumesc” si sa ne caute nu doar atunci cand are nevoie de ajutor. In loc sa dam bani pe pomelnice, sa ne cautam mantuirea in notiuni abstracte, si apoi sa ne intoarcem acasa, inchizand ochii la cel/cea de langa noi, pierzandu-ne in barfele din fiecare zi, in propriile lamentari, de ce oare n-am incerca pentru inceput sa privim lumea si prin ochii celuilalt?

In paginile de filosofie, religie, istorie ale cartii lui Dasgupta, printre cuvintele incalcite si nenumaratele practici (absurde uneori), ceea ce mi-a ramas in minte este acest spirit de toleranta, de compasiune, de umanitate, in care cred probabil inca de la inceputuri.

 Mai mult de citit aici:

http://plato.stanford.edu/entries/nagarjuna/

http://mesosyn.com/myth2-12.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Varahi

http://en.wikipedia.org/wiki/Vairocana

http://en.wikipedia.org/wiki/Vajrasattva

http://en.wikipedia.org/wiki/Dakini

Septembrie

Imi place sa ascult ploaia batand in geam. Stii, e o imagine clasica, gasita prin carti, in povesti, in ceea ce a fost candva. Imi place sa o privesc de la fereastra, intr-o camera semi-intunecata, asteptand ca lumina soarelui sa dispara incet pe paginile cartii ce am uitat-o langa mine. Luigi Pirandello de asta data. Si-mi mai place sa aud fosnetul frunzelor cazute sub talpile mele, prin parcuri goale, aproape de asfintit.

Sunt atatea lucruri marunte care ne fac sa zambim, dar pe care le uitam intr-o zi de ieri, pe un coridor uitat din noi insine, printre teancurile ce trebuie sa le parcurgem. Oare unde mai suntem noi in toate astea ?

(Unor) scriitori le place sa se joace de-a Dumnezeu, sa fie acei creatori ce imita creatia cea dintai. Marin Sorescu, Iona : Creatia e o balbaiala in fata lui Dumnezeu. Joyce, A Portrait… “The artist, like the God of the creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails”. Numai ca personajul e mai mult decat o simpla fantezie, o simpla intruchipare din mintea autorului, o simpla unealta. In timp ce pentru noi, cititorii, el traieste in afara noastra, pentru scriitor, fiecare personaj traieste inlauntrul sau. Real vs. iluzie. Nemurire si efemeritate. Felul in care actul de a scrie purcede, nasterea unui personaj viu – unul dintre cele mai repetate cuvinte in piesa lui Pirandello – si respingerea lui, infranarea de a-l aseza pe hartie.

,,Un personaj, domnule, poate oricand sa-l intrebe pe un om: <<cine esti?>>. Pentru ca un personaj are intr-adevar o viata a lui, marcata de trasaturile lui, de aceea este totdeauna <<cineva>>. Pe cand un om […], in genere, poate sa fie <<nimeni >>”.

Gonim intruna. Dupa ceea ce ni se spune sa facem la servici, dupa masini si tramvaie, dupa hartii, socoteli, dupa bani, dupa dosare si alte prostioare, pentru ca la finalul unei zile sa ne prabusim in pat, sa vorbim despre ceea ce am facut astazi, sa mai uitam sa ne intrebam where is me in all these ? De la tineri entuziasti, gata sa schimbe lumea, ne trezim fara a sti in mici batranei, ingropati deja sub noianul cotidianului, al banalului, al renuntarii la noi. Personajele noastre dragi raman aceleasi de-a lungul secolelor, cei 100 de ani de singurate ai lui Marquez vor degaja mereu aceeasi pasiune, aceleasi trairi, aceleasi nazuinte irealizabile ; muzica, razboiul si lectiile de filosofie vor rasuna mereu din paginile lui Tolstoi… ceea ce se poate schimba de-a lungul timpului este mentalitatea epocii, a cititorului, a perspectivei din afara… aceleasi glasuri in alte incaperi ...

A avea un destin, un drum, o poveste. Suntem noi personajele unui Dumnezeu sau oare suntem noi creatorii Lui ? In marea de oameni neschimbata de mii de ani, in povestile ce se repeta, in mastile ce le purtam cu totii, si-n efemeritatea de care nu suntem constienti, obisnuiesc sa imi invat elevii sa-si urmeze visurile, sa aiba curajul sa riste, sa incerce si altceva. Ma intreb uneori daca eu am facut ceea ce le zic lor sau ii invat ceea ce eu n-am putut retine niciodata. Sunt cele trei batai pe care le ascult in evanescenta luminii  … e ploaia ce bate in geam, si ceasul de pe perete, si-un glas timid din interiorul meu.

Mr. Vertigo: The Mythical and the Everyday

"Without the everyday you can't be touched, and without the myth you can't be amazed." (Peter Brook)

Totul  ȋncepe cu o poveste, cu un vis, cu nevoia de o schimbare. Iar fiecare dorinţă de a zbura e contracarată de realitatea ce ne ȋnconjoară, fie ea personală ori socială. Cum ar fi dacă fericirea ar fi la o distanţă de un cuvânt de noi, dacă pentru a o atinge nu ar mai trebui să ne zbatem, să ne ȋndoim, să mai cădem din când ȋn când? Cum ar arăta Realitatea fără partea mitică din ea, şi cum ar fi dacă am trăi ȋntr-un Mit fără profan?

Atunci când eşti ȋnconjurat de ,,disperare”, când tot ceea ce iubeşti, tot ceea ce crezi, şi tot ce credeai că va fi mereu acolo, necondiţionat, se evaporă ȋntr-o realitate crudă şi cenuşie,  singurele opţiuni pe care le mai ai sunt de a te ȋnălţa cât mai sus, prin propria durere, sau de a te prăbuşi cu zgomot, până nu rămâne mai nimic din fostul tu. Şi cam acest lucru Walt ȋl face ȋn Mr. Vertigo.

  "very strong emotions, traumas even, generate [my] stories." (Paul Auster)

 Povestea lui Walt poate fi interpretată ȋn cel puţin două moduri ce se ţes reciproc. E Walt-copilul-orfan, acel cowboy al Americii, supus iniţial unor chinuri fizice, a acelor paşi ai maestrului Yehudi, pentru a desprinde arta zborului, şi e povestea Americii, cu suişurile şi coborâşurile sale. Fiecare etapă din viaţa lui Walt corespunde unei perioade din istoria acestei ţări: mentalitatea Sudului şi relaţiile cu negrii (Esop), Ku Klux Klan, Wyatt Earp şi vest-ul sălbatic, zborul lui Lindbergh peste Atlantic, tornadele din St. Louis, care au devastat totul ȋn calea lor, Marea Depresiune, jazz-ul, Roosevelt şi alte câteva.

“Eram un copil al orasului, crescut cu jazz-ul in sange, un baiat al strazii cu ochii dupa marea ocazie si iubeam vacarmul multimii, scartaitul troleelor si palpairea neoanelor, miasma de whisky de contrabanda scurgandu-se-n masuruntaie. Eram un strengar cu ritmul de boogie in cap, o piticanie iute de gura si cu o mie de figuri si iata-ma sechestrat pe coclauri, sub un cer sub care nu se-ntampla altceva decat vremea aproape mereu rea. 19

De la Walt-Copilul-Minune, la Mr. Vertigo e un simplu pas: căderea, la suprafaţă produsă de maturizarea(pubertatea) lui Walt, ȋn adâncime (şi) de fericirea adusă de stabilitatea efemeră a acelor zile. E o goană după bani, succes, dragoste şi fericire, visul personal şi cel al Americii ce se izbeşte de neprevăzut, de sentimente (rar descrise), de urmele lăsate de cei dragi ȋn noi ȋnşine. Şi dacă iniţial copilul ȋnfruntă ,,disperarea” ȋnălţându-se deasupra ei, prin zbor, noul Walt, rămas singur şi luându-i-se tot, se prăbuşeşte ȋn gol, ȋn căutarea răzbunării, pe străziile prăfuite din Chicago,şi-n mafia Statelor Unite.

Interesantă este şi ȋmpletirea realului crud [the everyday]– de la goana după bani, gangsterii, omorurile şi haosul ce-i ȋnconjoară, până la banalitatea unei zile alături de cei dragi – cu realismul magic [the mythical] – darul lui Walt de a zbura, puteriile Maestrului Yehudi, care

”Defying the laws of nature, as he proposes to do with Walt, puts him in a very precarious and interesting position with God, with the universe, with man. And Master Yehudi thinks about these things. He takes them seriously.” (Paul Auster).

In ceea ce priveste stilul, am simtit apropierea de un western, prin limbajul personajelor, actiunile lor si modul de a se raporta la ceea ce se intampla. Traducerea in romana insa pierde cateva nuante (importante, as zice eu) a cartii, subrezindu-i atat coerenta stilistica si neoferiind cititorului jocurile de limbaj, verosimilitatea din anumite situatii, si importanta acestui limbaj. Nu e vorba doar de naratiune, de poveste – parabola, ci de felul in care engleza (in primul rand) este folosita:

What interests me about American language, the language of the people, is that it's very crude, very lively, very inventive. But at the same time, there's a Biblical component to it, especially the Bible in the King James version, which is undoubtedly the most read book in American history, as well as the book that has been most listened to. For many people, especially people of earlier generations, it was the only literature they knew. So there's an astonishing combination in the American vernacular of what you might call the high and the low. Walt's speech is a perfect example of that.

*

“Deep down, I don’t believe it takes any special talent for a person to lift himself off the ground and hover in the air. We all have it in us—every man, woman, and child—and with enough hard work and concentration, every human being is capable of…the feat….You must learn to stop being yourself. That’s where it begins, and everything else follows from that. You must let yourself evaporate. Let your muscles go limp, breathe until you feel your soul pouring out of you, and then shut your eyes. That’s how it’s done. The emptiness inside your body grows lighter than the air around you. Little by little, you begin to weigh less than nothing. You shut your eyes; you spread your arms; you let yourself evaporate. And then, little by little, you lift yourself off the ground.
Like so.”  (Mr. Vertigo)

Listen to the Music ...

Ernest Hemingway’s prose: the discipline, the code, the dignity that gives man his full humanity. Loyalty to the code: how a man should behave –  if a man is to be defeated, it is to be upon his own terms.

Invatam din carti de metodica si prin propria experienta ca scrisul este in primul rand un proces, si abia la final devine acel “produs” ce ne reflecta pe noi insine. Asa se intampla si cu mijloacele ce le folosim pentru a ajunge acolo sus, la acel ,,vis”, acel ,,ideal” ce tindem sa-l cautam. Care dintre acestea doua e mai important – procesul scrierii, ideile insirate, taiate, revizuite, timpul acordat tuturor lucrurilor marunte, felul in care obtinem ceea ce ne dorim – sau scopul/produsul/visul final?

Am crezut mereu intr-un cod nescris, si poate ca de asta Hemingway, Faulkner, Porter, Joyce, vor avea mereu un loc special in lista mea de lectura. De la curaj, fair-play, onoare, pastrarea acelui illo tempore, sacralitatea trecutului, pana la loialitatea in fata propriilor trairi, a ceea ce suntem cu adevarat. Am crezut mereu ca se poate ajunge acolo unde iti doresti si prin propriile forte, fara bani, interventii, si mai stiu eu ce alte modalitati. I believed in a better world. Pana acum cateva saptamani, cand m-am trezit intr-o lume ce doreste sa arda acele etape ale procesului – esentiale, dupa mine – pentru a ajunge direct acolo unde se doreste. Ne mintim, zambind, ne atacam pe la spate, lasam egoismul sa ne guverneze, si traim intr-o lume darwiniana, unde doar acel EU conteaza. For what?

Atunci cand iti respecti principiile mai mult decat orice, cand pui promisiunile mai presus de ceea ce iti doresti, cand crezi intr-un cod si te trezesti brusc ca doar tu esti cea care il respecta, ce mai simti, cum mai ierti, ce iti mai ramane?

The friends, the code (ironic), and the music. Cineva drag mie mi-a spus cu ani in urma: don’t be afraid of failure, but never forget to succeed. Prin propriile forte. Si uite ca ironic, acolo unde te arunci inainte, crezand ca vei fi infrant “upon your own terms”, lucrurile stau cu totul altfel. Traim intr-o lume mai putin frumoasa si mai mult ipocrita, mai feudala atunci cand vrem sa intram undeva, sa ne gasim o slujba, sa ne indeplinim un tel. In fiecare vara, in turul meu de forta prin Ceahlau, imi amintesc de aceste principii, de acest proces, de cat de important e drumul pe care il alegi in calatoria ta spre varf. Nu e vorba de privelistea mirifica de sus, de aerul rece, de ceea ce vezi de la inaltime, ci de calatoria pe care ai facut-o pana acolo, de luminisurile pe care le-ai vazut de dupa o stanca, de greutatea traseului, de fiecare pas ce trebuie sa-l faci, nestiind ce vei gasi la urmatorul popas. In varf, te poate intampina un soare palid, un vant puternic, o ceata densa, o ploaie cu fulgere si tunete, o ninsoare de decembrie, dar drumul pe care il alegi, si amintirea lui, sunt cele care ii dau acestui munte acea putere sacra pentru mine. De sus, iti amintesti padurea pe care ai lasat-o jos, si privelistile ce te-au fascinat, si bataile de inima ce-ti amintesc de drumul ce l-ai parcurs… de acel traseu, de acea sacralitate, ce te face sa te intorci la el, de oriunde ai fi, amintindu-ti inca o data, in inima naturii, de loialitatatea ta fata de un cod.