Ma joc printre cuvinte. Incerc sa le gasesc un … in-te-les, incerc sa le gasesc culoarea potrivita, sa conturez un stil pentru a putea spune mai mult decat simple cuvinte. Sa privesc dincolo de ele, pentru a ma putea privi pe mine. Dar asa cum am marturisit, mi-e teama de foaia alba. De pagina din fata mea, de gandurile care incearca din nou si din nou sa se transpuna pe o coala de hartie. Outside. Asa ca ma las sa alunec in teama aceasta, pentru ca nu mai pot face altceva. Singura modalitate de a lupta si poate de a castiga e de a renunta la orice forma de impotrivire. Asa ca sar in aceasta teama si ma joc printre cuvinte. Pentru ca am nevoie de ele, pentru ca ma pierd printre ele, pentru ca mi-e teama de ele, pentru ca sunt prea eu printre ele, si pentru ca par ireale. La fel ca mine.
Idei si amintiri care se ciocnesc intre ele. Da, totul se misca in lumea de afara. Primavara in aceleasi vechi culori, pasari, oameni, mare de sunete. Mare de superficialitate. Si aici e tacere. Alunecand in ea incet, razvratindu-ma la fiecare pas, dar coborand in ea incet, sufocandu-ma si innecandu-ma in aceasta tacere, pana ce spun, da, aici poate ca e mai bine…
Unde vrei sa ajungi aici? Ce vrei sa spui? Nu stiu nici eu, pt ca da, nu mai stiu nimic. Vreau sa fug de mine, iar la fiecare pas pe care il fac, ma intalnesc tot pe mine. My entire life is an irony … in linistea in care am cazut si in incercarea mea de a gasi ceva real, in propriul meu agenbite of inwit, caindu-ma pentru fiecare “nu” pe care l-am spus, indoindu-ma de TOT, fara sa-mi dau seama, in acest somn al meu, spuneam inca “Nu” … Disobeying. God, am I able of anything else except disobeying? Am vrut sa caut ceva REAL in Life. Am vrut sa prind eternitatea, infinitatea aici, in viata. Poate ca da, am renuntat la ideea de a gasi Pace aici … Freedom vs. Peace. Si da, viata inseamna Doubting, si da, poate ca in viata nimic nu e Real, poate ca cel mai bine e sa ignoram totul, sa ne lasam dusi de valurile vietii si sa plutim in Destin … oamenii vin si pleaca. Noi ne miscam, ne schimbam, ne lasam sedusi de culori, de aparente, de miscare, de viata, ne pierdem in hore fara sfarsit si uitam sa ne mai privim pe noi insine, si uitam ca linile se vor trage la un moment dat, si uitam ca da, cu totii avem un sfarsit. The Ending.
- When we dead awaken, we find out we have never lived. –
Ibsen. Da. I disobeyed even here. Nu am acceptat Ignorance. Superficialitatea. Nu am acceptat ca zilele sunt colorate de zeitati, sau oameni, de miscarile astrilor si de vantul de afara. Pentru ca VREAU SOMETHING REAL! Aici, in viata. Because Death is too Real, and too Peaceful.
Privesc. Ca la inceput. Ca acum. Privesc timpul, il simt cum se strecoara printre degete si imi strang pumnii pentru a-l prinde. “Ia-ma inapoi in tine.” Momente evanescente, care se fac nisip in pumni stransi. Te razvratesti impotriva ta. – Writing - de aici ar trebui sa incep. "The guilty one" for all that I did. Stop writing. Si te afunzi in propria ignoranta, si acorzi superioritate tuturor. Pentru ca you disobeyed. And you wanted to write your own destiny. Si te afunzi in durere si in tacere si cazi in incercarea de a fugi de tine insati. No more writing. Dar in propriul somn, in propria teama, iti gasesti confesiunea aici, pe hartie. Si incepi sa scrii pentru a spune adio. Childish dreams. Si scrii. Idei, amintiri, idei, amintiri, cuvinte, totul invartindu-se in jurul aceleiasi idei, si in acest somn, in aceasta incercare de a fugi de mainile care incearca sa te prinda, pentru ca sunt prea reci, prea inumane, ajungi sa te trezesti in propriile brate. Pentru ca te-ai aruncat in Cuvinte. Pentru ca ai strigat dupa ele, pentru ca acum nu le mai auzi, dar esti in mijlocul lor, in marea lor, intr-un ocean al tristetii, in care Viata a inghetat.
Life. Da. Primavara a venit. Totul se misca, totul trece pe langa tine. Sunetele de care ai fugit, sunetele vietii, s-au aruncat spre tine, in tine. Marea vietii. Intr-o mare de tacere. Si acum privesti, doar privesti. Si simti Cuvintele lor aruncate spre tine, lovind. Asa cum loveau cu o saptamana inainte. Dar acum doar le privesti. Privesti cum se izbesc de ziduri, cum se sparg in Tiredness. Tiredness that you hate, tiredness that you don’t want to accept, tiredness which grows with every sound, with every stupid question. But your Ego is now protected. Behind these Stoning Walls. Pentru ca in spatele lor, inoti spre suprafata. Pentru ca iti spui ca da, propriile amintiri sunt reale. Pentru ca da, sunt tot ce am. Si tot ce voi lua.
Timp, privit cum se misca fara a acorda nici o importanta. Totul ar ramane neschimbat. Totul va ramane neschimbat. Pentru ca in tot acest timp, te-ai retras in tine. Si pentru ca te-ai aruncat fara sa vrei in scris, in incercarea de a gasi ceva … si in plimbari lungi, cat mai lungi. Pentru epifanii. Pentru a-ti demonstra ca inca mai poti face asta. Pentru a-ti creea amintiri. Pentru a iti simti din nou fiecare pas. Si te-ai retras in tine, cand toate mastile s-au spart. Coala de hartie nu are niciodata masti. Invelisul e cel care face toata diferenta. Pentru ca aici am fost mereu prea eu. Iar barierele pe care le simtim in fata unor randuri, in fata unor scriitori, in fata unor oameni, sunt de fapt amintirile pe care nu le stim, sunt amintirile care lovesc si ridica valuri si ziduri … cuvintele din noi sunt pline de amintiri. Cuvintele auzite fara amintiri sunt cuvinte pline de ziduri crapate, de oglinzi deja sparte. ..
Dying inside of me. E atat de ciudat. Ajungi sa te intrebi ce va mai ramane … pentru ca fiecare planset, fiecare infrangere, fiecare “bun-ramas” ucide o parte din noi. Si te intrebi ce va mai ramane viu, la final. People change. Few of us never change. And this is painful. Born with a conscience that cannot be changed. In spite of any attacks. One of epiphanies. Pentru ca fiecare inceput e o noua iluzie.
What’s your vice? Mine – the illusion …
Trenuri cu viteza luminii, care opresc pentru o clipa. Coboram la o alta statie, hoinarim in lungi vagoane, suntem aruncati din tren si ne trezim singuri, pe o linie ferata, la marginea marii. Auzind sunetul unui alt tren, care se indreapta spre noi. Dar nu putem sa ne miscam. Si in toate inceputurile pe care credem ca le scriem, nu observam un singur lucru: e acelasi tren ca cel de dinainte, ca cel caruia i-am zis “bun-ramas”. Pentru ca suntem croiti dupa un anumit tipar, pentru ca ne repetam greselile la nesfarsit, pentru ca mereu cautam acelasi lucru, dar ii aducem un plus de “up-to-date”. Pentru ca suntem loviti de aceleasi lucruri si totul e un vesnic deja-vu. Fiecare inceput e un nou sfarsit. Atata timp cat nu ne acceptam pe noi insine. Atata timp cat nu privim acest tren in fata, acest tren numit Viata si ii spunem unde vrem sa ne duca. “Sunt asa, si asa, si asa. Si asta m-a marcat. Si mereu imi va fi teama de asta. Si vad asta peste tot. Pentru ca fiecare pas pe care il fac imi aminteste … dar poate ca e timpul sa o pornesc spre jos.” Pentru ca nu mai exista nici un tren de pierdut. E o simpla sina ferata, prafuita de omenire, de atata omenire. De toti oamenii care au trecut pe aici, care au fost la fel ca mine. Sina ferata, prafuita. Destin. Si daca vreau sa o iau in partea cealalta, si daca vreau sa o iau pe jos si sa-ti arat cat pot sa alerg si sa-mi construiesc propria linie, atunci n-au decat sa ma loveasca toate trenurile din lume. Pentru ca e acelasi. Si daca viata e numai Iluzie, atunci si asta va fi o alta iluzie. Nu exista incepturi. Doar Un inceput in construirea noastra. Care se ridica, se sfarma, se darama, se face cenusa, sau se imbunatateste ...
Da, mersul pe jos implica mult prea multe. Nu doar trenuri care ameninta sa loveasca la orice pas. Oboseala de sub proprii pasi. Peroane pustii. Drumuri pustii. Caci oamenii de obicei nu o iau pe jos. Si vei ajunge singur. Si vei auzi sunetele din tren, din departare, vei vedea luminile care se apropie si se indeparteaza de tine, dar vei gasii atat de greu oameni care sa o porneasca, pe jos, ca tine. Da … tren care se opreste in fata ta, in fata unui peron pustiu. Si inauntru e cald si e zgomot. Si zabovesti o secunda, pentru a o lua din nou, pe jos. In singuratate.
Life is knocking at the door. And you feel fear. Because now you see the ground. And you feel fear that your sea is now frozen. And you won’t be able to break that ice.
Words, words, words! Cu cateva ore inainte de Inviere. Mi-e teama de ele, ma las sa cad in ele, incerc sa vad unde ma duc, renunt la … la ce? Imi amintesc de Arghezi acum, de cautarea lui a glasului din lucruri si din tacere.
“In fiecare lucru tacut, auzul descifreaza o soapta. […] Adie piatra, canta lemnul, suiera huma de o dospire interioara. Ti se pare ca sunt lenes; ascult […] Un glas nu mai tare decat al scrumului rupt, mai mic decat o furnica, misuna pe dedesubt … “
Si apoi de Joyce:
”Words. Was it their colours? He allowed them to glow and fade, hue after hue: sunrise gold, the russet and green of apple orchards, azure of waves, the grey-fringed fleece of clouds. No, it was not their colours: it was the poise and balance of the period itself. Did he then love the rhythmic rise and fall of words better than their associations of legend and colour? Or was it that, being as weak of sight as he was shy of mind, he drew less pleasure from the reflection of the glowing sensible world through the prism of a language manycoloured and richly storied than from the contemplation of an inner world of individual emotions mirrored perfectly in a lucid supple periodic prose?”
Si apoi de Woolf:
"There was nobody. Her words faded. So a rocket fades. Its sparks, having grazed their way into the night, surrender to it, dark descends, pours over the outlines of houses and towers; bleak hillsides soften and fall in. But though they are gone, the night is full of them; robbed of colour, blank of windows, they exist more ponderously, give out what the frank daylight fails to transmit - the trouble and suspense of things conglomerated there in the darkness; huddled together in the darkness; reft of the relief which dawn brings when, washing the walls white and grey, spotting each windowpane, lifting the mist from the fields, showing the red-brown cows peacefully grazing, all is once more decked out to the eye; exists again. I am alone, I am alone!”
So many Words. On a blank page. Trying to break Silence. Trying to build Silence. Because “At the Beginning, it was the Word”. But before Beginning, it was Silence. And words spread from Silence. And they are swallowed in Silence.
“Cand scapi pe jos un pahar sau o farfurie, faci un zgomot specific.Cand se sparge o fereastra, se rupe piciorul unei mese, sau cade un tablou de pe perete iarasi se produce un zgomot. Dar cand ti se frange inima e tacere. Ai crede ca un lucru atat de important ar trebui sa produca cel mai mare zgomot din lume, sau macar sa fie o ceremonie, cu talgere lovindu-se, sau sunet de clopotei. Dar e tacere si aproape ca ai vrea sa auzi un zgomot, care sa te distraga de la suferinta.”
……....
O noapte cu ploaie, o noapte in care luminile se sting pentru a se aprinde din nou. O noapte in care fiecare Eu se pierde in multime. Si trebuie sa simtim minunea Invierii. Dar cei mai multi dintre noi se gandesc la ce vor gasi pe mese, acasa. O alta pierdere in multime, o alta pierdere in sunet. Si in aceasta multime, te simti pe tine. In luminile care se aprind, in cuvintele aruncate fara a fi simtite, in sarbatori in care TREBUIE sa ne obosim, pentru …?? … , in toate rasetele si in toate povestile si in toate cuvintele acelea, fara inteles pe tine, te simti pe tine, singur. Pentru ca e o alta oprire a trenului, pentru ca e o alta priveliste a vietii ce isi continua drumul si fara tine, ca orice s-ar intampla, va exista mereu o primavara, un copac inflorit, o ploaie rece, un Paste. O Inviere. Si mesaje care incep sa curga in telefon, pentru ca “asa se cade”. Quo vadis?
I think I shall walk. Because I want to be myself. To find myself, to test myself. Because I have one short life. And today it is raining on my road.
Si in ploaia de cuvinte, si in asteptarea luminii, iti amintesti de ceea ce ai scris tu insati, candva, pe undeva ...
“Si uneori indraznim sa ne oprim in drum, sa privim in jur, in suflet, sa analizam ce este dincolo de cuvinte, de mesaje, dorind sa patrundem mai mult, sa gasim un sens, o coerenta, un crez, orice. Intrucat, atunci cand ne oprim, cand dorim sa vedem ce este in spatele ratiunii, a pasiunii, a vietii, un intuneric pare a ne invada, intrebari de genul “si totusi, de ce fac asta? Eu sunt cea care controleaza totul in propria-mi viata, sau o mana invizibila ma ghideaza, o fiinta care nu sunt eu e cea care conduce? Si atunci cand trecem de toate astea, cand intrebari de genul De Ce ? ne guverneaza, vedem ca un destin bland sau crud se joaca cu vietile noastre. Indraznind sa spun ca Dzeu a scris totul de dinainte, ca in fiecare dintre noi el exista, atunci tot el controleaza totul? Viata planificata…lipsita de sens. Si dincolo? O ambiguitate scaldata intr-o liniste care te sperie, o alta viata ridicata si inchinata divinitatii. Si noi unde ne aflam, care e rolul? De a distra, de a juca un rol definit de mult, fiind inzestrati cu niste calitati si defecte, aruncate la intamplare…”
Ouch. Cu trei – patru ani in urma. The same me. Se spune ca suferinta ne apropie de Dumnezeu. Pe mine m-a indepartat. Se spune ca ceea ce nu ne omoara, ne face mai puternici. S-a mai spus ca ceea ce nu ne omoara, ne face sa ne dorim sa murim. I think both are true …
Am incercat sa ma opresc. Am incercat sa ma indepartez. De mine. Sau de a ma gasi reala. Cred ca mi-am rupt un picior in mersul acesta pe jos, cred ca am obosit un pic cam prea mult. Cred ca ar fi trebuit sa ma opresc. Si in fiecare oprire a mea, si in fiecare refuz de a ma destanui si a ma expune, de a-mi expune propria moarte, m-am intors mereu si mereu la o pagina alba. Si am imbracat-o in culori. Atat cat am putut. Pentru ca doar asta mai exista acum in mine. Si e timpul sa o iau din nou la pas, si sa ma arunc in teama, si sa merg pe solul de gheata, din nou construit, pentru ca drumul e lung. Iar trenurile vin si pleaca. Sau e doau unul ... Iar linia s-a stricat.
Cuvintele se pierd si se arunca in Gol; voci ale constiintei, in incercare de a-l regasi pe Ego. Cuvinte. Si Tacere. Totul aruncat in gol, totul aruncat pe o pagina ce inca mai asteapta sa fie scrisa ...
P.S. Maybe the only thing that I have learned from all this is to accept my own Disobeying. In every movement. It is in my nature to disobey, to give everything for one destination, to "go ahead full steam"; in mazes of conscience, one question remains: how can I know I'm right/real?
No comments:
Post a Comment