Love in Time of the Cholera

It’s not One Hundred Years of Solitude, nor The Autumn of the Patriarch. It’s not quite filled with magical realism. It’s not even a proper love story. But it’s Marquez, with its specific style. It is the perfect book for a lazy Sunday (or several), that can be read without interruptions. In a plain, somehow (too) romantic style, with only a few narrative games, but with everything that is specific to this writer.

It’s about the (im)possibility of loving another human being. Of searching stability instead of love, of the illusion that one can really love somebody, caught in the routines of life and marriage. It’s about life and death, about the story of a country that we barely know, and about the way someone is caught in the nets of society, of how society influences our decisions, our way of thinking, of how we look at the others, of how we live.

And it’s about an unshared insane love that is like cholera, and the stubbornness in front of her continuous refusals, in front of the passing years, in front of Life and society.

Delir

I have danced a tango with my hubris, with my chaos for quite a while. M-am afundat zilele acestea în somn și în cărți, căutând Tăcerea. Am încercat să îmi ordonez gândurile, să uit pentru ceva timp de toate grijile, de toate obligațiile, de toată lumea care mai cere o altă bucățică din mine. Să uit de Timp. Să uit de Societate. Să îmi amintesc de un eu fără măști.

Așa s-a făcut că m-am trezit citindu-l pe Cărtărescu. Cred că îmi era dor de o carte scrisă într-un astfel de stil, dor de o astfel de căutare. Un pariu al scriitorului, al arhitectului, cu sine însuși, în căutarea acelei scrieri totale. M-am trezit înotând în haos, în delir, în idei răzlețe, uitând și amintindu-mi totodată. M-am trezind gonind prin absurd, în căutarea unui sens, prin labirintul viselor și prin anii cei dintâi, prin mituri și psihologii, prin lumi și stări arhicunoscute, întorcându-mă brusc în mine. În labirintul minții mele, unde sunt eu, unde e Ithaca. În construcțiile cu care ador să mă joc, în miile de idei izvorâte dintr-un joc de cuvinte, în dorul meu pentru o astfel de literatură, în ceea ce Kerouac si Nabokov spuneau despre nebunie (pe lângă mulți alții). Și am simțit, pentru prima dată de mult timp, că respir.

*

,,Think you're escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home.” 

(James Joyce)

*

,,Ce cuprind paginile astea pe care le-am înşirat pe noptieră şi pe cearceaf? Sînt ele opera mea, sau Opera ei? Mai pot discerne ce e al ei de ce e al meu? Iarăşi mi-e frică. Pierdut în peisajul creierului ei, călcînd pe terenuri nesigure, prin zone roze şi sidefii, afundîndu-mă în văile circumvoluţiunilor ei, în rîpele vestibulare. Afundat pe cărări înguste în pădurea obscură a paleoencefalului ei, oglindindu-mă în apele epifizei (dar văzînd pe cine?), trecînd pe deasupra bolgiilor cu amintiri care urlă în smoală topită, sucindu-mă sub ploi cu fulgi de foc, suind purificat în mezencefalul plin de reptile şi de păsări cu dinţi, pierdut acolo, printre ferigile arborescente. Şi sus, explorînd cele şase straturi extaziate ale ncocortexului, pictate cu chipul Ginei deformat ca un fetus peste emisfere: frunte turtită, gură cu buze groase şi limbă enormă, trup minuscul, dar mîini cu degete cît tot corpul, răşchirate grotesc. Şi pretutindeni conclavul viermilor, insectelor, reptilelor, mamiferelor, adunările de gală ale ramapitecilor, australopitecilor, pitecantropilor, apoi oamenii de Cro-Magnon, romanii, celţii, dacii, slavii, tătarii, străbunicii, bunicii (Maricu şi Tanicu), părinţii, rudele, prietenii, eu însumi întîlnindu-mă cu mine însumi acolo, în creierul ei, şi nici un Virgiliu şi nici o Beatrice şi nici o mîntuire şi nici o urcare spre stele. Rătăcesc prin labirintul minţii ei, trag de pîrghiile prin care se rotesc ochii ei, apăs pedalele prin care se mişcă genunchii ei. Îmi privesc degetele micuţe şi noi, cu unghiile deja cojite. Cu ele am ţinut pixul. Deci - cine a scris?” 

(Mircea Cărtărescu – Gemenii)

Jocul de-a cuvintele

     Nu știu precis cum începem, cum alegem să ne scriem, sau poate cum suntem aleși. Nu știu câți dintre noi rămân pe acest drum, deși pe băncile liceului cu toții visăm colorat, în versuri. E poate o trăsătură a priori sau poate ceva format încă din primii ani de viață. La mine a început cu ,,a fost odată ca niciodată”, cu introvertirea mea prezentă încă de la grădiniță, cu basmele pe care le rescriam în minte și apoi pe-o coală de hârtie. A devenit apoi un sanctuar, un refugiu, blindându-mă în același timp în lumea de aici, în scris. A fost locul unde am fost eu, locul în care îmi puteam înșira gândurile fără a deranja pe cineva, locul unde puneam toată povara din mine și locul unde nu puteam fi judecată. 

     Nu știu cum s-a terminat sau dacă s-a terminat. Nu știu dacă am devenit un Cititor avid, care se simte viu, la el acasă prin scrierile lungi, întortocheate și haotice pentru că este un labirint înțeles, cunoscut încă de la început, sau un scriitor ratat, un scriitor fără o lucrare, un om pentru care scrisul și cititul va rămâne locul de respiro, locul în care am fost și voi rămâne Eu. 

     Știu cât de cathartic (și devastator) e scrisul pentru un om. Așa că am mai citit o carte, și încă una, și apoi alta, sustrăgându-mă astfel de la o întâlnire cu mine însămi. Știu că prin scris am învățat încet să mă deschid, să arăt vulnerabilitate, în niște caiete vechi, de mult uitate prin coridoarele amintirilor mele. Și că în afară de această excepție (și aici nu total), nu am mai învățat cum să ies de pe coala de hârtie. Din cochilia mea. 

     În singurătatea Omului, din care nimeni nu se poate sustrage cu adevărat, scrisul devine ușa către noi. Sau fereastra aia spartă, prin care încerci să respiri. Suntem ceea ce scriem și nimic altceva. E nebunie, e haosul în stare pură din noi, e acea ultimă întâlnire pe care vrei să o eviți, e jocul nostru, hora noastră cu propriile iele, cu și despre ,,cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie, cuvinte care asalteaza ca viespile sau te linistesc ca racoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”. Cuvinte care suntem noi. 

Fernweh

Poate că totul ni se trage de la prea multă singurătate sau de la teama de a singurătate. Conștientizăm cât de singuri și goi ne-am născut, conștientizăm că la fel vom părăsi această lume, în ciuda dorinței de a avea pe cineva la căpătâiul nostru. Încercăm să umplem golul acesta numit Viață cu tot felul de legături și fluturi, deși conștientizăm, mai mult sau mai puțin, că și acestea se pot rupe oricând. Numai că, vezi tu, paradoxal, nu cred că omul este făcut pentru singurătate. Trebuie să ne regăsim, să ne dăm, să comunicăm, să ne reflectăm în Celălalt. Iar Celălalt în noi.

Pentru mine, ,,memoria este identitate”, în toate culorile și formele ei. Uneori încercăm să uităm și am da orice pentru ca acele amintiri să piară din sufletul nostru, desi știm că acele amintiri-bumerang sunt cele care ne-au format și poate că nu am fi, fără ele, ceea ce suntem astăzi. Alteori izbucnim în hohote de râs în fața absurdului vieții, când nu ne mai rămâne altceva de făcut. ,,History is the nightmare from which I am trying to awake”, spunea un personaj drag mie, Istoria pe care inutil încercăm să o uităm, fie ea personală sau socială.

Și alteori, cei care tânjesc după o simplă întrebare sinceră de ,,ce mai faci”, după o îmbrățișare care ar putea înlocui o mie de cuvinte și explicații, după un moment de respiro în care să reieși din propria cochilie și de după toate zidurile în care te-ai baricadat, încep să scrie. Despre memorie și uitare. Despre mecanica iubirii și moarte. Despre istoria unei țări și istoria lor. Despre totul și nimic. Scriem pentru că ...

,,fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.” (127)

,,Scriem cărți pentru că odraslelor noastre nu le pasă de noi. Ne adresăm unei lumi anonime pentru că soția noastră își astupă urechile când îi vorbim.” 110

Și scriem pentru a încerca să ne facem auziți, pentru a ne regăsi pe noi, pentru a avea acea iluzie, pentru a umple golul dinăuntrul nostru ...

,,Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularității Taminei stă în faptul că ea nu dorește să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanții urechii sale” (96)

Și pentru că, într-un ultim moment, înainte de a reînvăța cum e să înoți – înapoi spre tine, departe de ceea ce Memoria și Uitarea înseamnă – să conștientizezi câtă nevoie ai de acest Celălalt ...

,,Ceea ce o intriga pe Tamina erau întrebările pe care i le punea. Nu conținutul lor, ci simplul fapt că i le punea. O, Dumnezeule, de când nu-i mai pusese nimeni nici o întrebare! I se părea că trecuse de atunci o veșnicie!” (192)