Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)

The Void

Gonim prin viata. Gonim dupa doua sau trei visuri pe care omenirea intreaga le-a avut in intreaga sa existenta. Gonim dupa iluzia libertatii. Dorim sa fim unici, cand fiecare dintre noi repeta ceea ce altii, inaintea lor, au spus-o si au facut-o. ,,O balbaiala in fata creatiei”, eu, tu, el, ea, fiecare poveste, fiecare minut, fiecare gest. Suntem precum cartile pe care le citim. Avem impresia ca noi suntem primii cititori, ca povestea ni se destainuie noua, pentru prima data. Cand de fapt alte maini, alti ochi, alte inimi si alte ganduri au cutreiat si-au descoperit acele lumi cu mult poate inaintea noastra.

Gonim dupa nevoia de familie, de stabilitate, de siguranta, iar atunci cand in final o avem, fie incepem sa gonim si sa abandonam, alte glasuri, alte teluri, acelasi eu nesatul, ne indepartam si ne autoamagim ca lucrurile merg bine, ignoram tot ceea ce avem langa noi, oferim doar suturi, sau doar pe astea le primim. Dar lucrurile merg bine.

Gonim dupa glorii, dupa being the best, desi uneori uitam ca nu doar varful e cel esential, ci si drumul pe care l-am ales, oamenii pe care i-am pastrat langa noi, pe care i-am dezamagit, pe care i-am abandonat, pe care i-am iubit, sau pe care cumva, in memoria noastra efemera, i-am uitat intr-un ungher indepartat.

Cu totii avem nevoie de-un Dumnezeu, de-un zeu, de-un idol. Gonim dupa eternitate, atunci cand viata laica ne-o mai permite. Privind in jur, pe chipurile oamenilor, in povestile lor, in mormanele de dosare, hartii, in drumurile nepavate, in protestele de pe strada, din oras, in razboie, ucideri, si-n tot haosul din lume, in fractiunea aceea de secunda in care iti spui Quo vadis, Domine? te intrebi cum de mai poate exista o divinitate intr-o astfel de lume …

Cu totii avem nevoie de afectiune. Numai ca-n goana noastra spre Nicaieri, uitam sa o mai cerem, sa o mai aratam sau ne-o mai spunem. Oferi totul pentru un gest de caldura, pe care-l astepti uneori luni intregi. Si ierti, si tot dai, si intr-o zi te trezesti pustiit in mijlocul unei autostrazi imense, descult de tine, de prieteni, de cei apropiati, de cei pe care i-ai purtat mereu in adancul tau, ascultand toti pasii goi de langa tine, toata goana oamenilor, toate valurile care se inalta si se sparg inauntrul pustietatii tale. 

We run. We run all the time. Chasing ghosts, illusions, dreams… We run in our need to escape from our own person or, on the contrary, we try to discover who we are. What if we don't like the image we encounter? People go on with their lives. Build them up till they die and nothing remains behind them. Only another face, another mask, another story that will be repeated by another Me or You. What if we stop or are being stopped - by too much love, too many headaches, too much heaviness - and we simply listen to the world, to its whisper, to its insanity, or the one which lays inside ourselves? What can we discover, who shall we meet then, in this nothingness and "nobodiness", why do we keep on running in a circle, forgetting the simplest dance from all of them? … 

Lumi secunde si capitole fantasma

"In hopscotch, as in life, one needs to know which direction to jump."

     Imi plac scriitorii care provoaca. ,,Operele deschise”. Care se joaca cu noi, cititorii, cu personajele, cu instantele narative. Unde fiecare pagina poate aduce ceva nou, o intorsatura, un alt joc, un alt ,,capitol fantasma”. Intors la 180 de grade pe urmatoarea pagina. Imi plac scrierile atipice. Cu un mesaj nu tocmai la suprafata. Cu o poveste ,,totala”, daca as putea spune astfel. Ma pierd usor in cartile clasice, tipice, unde nu e nevoie decat sa citesti prima pagina pentru a sti cum totul se termina. Asa cum oamenii ,,banali” ma plictisesc. Povestea nu e intotdeauna cea care primeaza, ci stilul, felul in care este spusa, istoria noastra impletita cu a lor, granitele care se pierd in miile de ani de scriere … Toate acele lucruri care se pot ascunde, printre cuvinte, intr-o propozitie, departe de stereotipurile invatate in scoala sau in facultate.

     Literatura, cea pe care eu o indragesc, a trecut de simpla formulare A fost odata ca niciodata. Granitele Cititor-Scriitor-Narator au devenit mai greu de definit, de delimitat, iar ,,lumile posibile” ale lui Eco sunt mai intortocheate, cu mult mai multe lucruri de spus, de analizat.

     Suntem scriitori ,,ratati”. Indiferent de cat de bine scriem despre o carte sau mai multe, indiferent de cate carti citim sau de cate perspective noi aducem, a ramane la ,,statutul” de Cititor sau chiar si de Critic, pentru unii dintre noi inseamna ratare. Menirea noastra ca Cititori este de a da viata marilor scrieri, de a crea in mintea noastra acele ,,lumi posibile” in care uneori ne uitam pe noi insine, iar alteori ne dorim sa ,,evadam” inapoi, in ceea ce numim Realitate. Ma gandesc aici la cartea lui José  Donoso – Obscena pasare a noptii si starea de cosmar in care te scufunzi. Putem noi, ca Cititori, de a face mai mult de atat? Putem indrazni la mai mult?

     Literatura pentru mine va reprezenta mereu o Arta. Si uite ca literatura aceasta ,,deschisa”, atipica, experimentala, ofera noi portite simplilor cititori. Un exemplu in acest sens ar fi tango-ul celor de la Gotan Project, care imbina aici vocea scriitorului argentinian Julio Cortázar cu jocul si cantecul copiilor din vechiul Sotron, totodata numele binecunoscutului sau roman (Rayuela sau Hopscotch). Din arta-n arta. Fie ca suntem captivati de lumea literelor, sau ca muzica reprezinta o parte centrala din viata noastra, Literatura paraseste simpla pagina alba si trece pe note, si invers. Nu mai e doar o poveste, o fabula, inchisa sau deschisa dupa Eco, ci mai multe, care creeaza la randul ei alte lumi, in alte universuri. Ne invata sa privim dincolo de acel Sfarsit de care poate ne-am agatat cand am fost mici. De acea granita intre arte. De a citi un text doar pentru a-l analiza, de a-l pune in categorii, de a evidentia trasaturi specifice sau de a gasi o stare. Dincolo de cuvinte, de ganduri sau culturi, literatura, prin cititori precum cei de la Gotan, capata un nou limbaj. 

A Man Can Be Destroyed ….

… but cannot be defeated. Hmm…. On my own sea, maybe I also went too far. It’s difficult – if not impossible – to express this “defeat”, to name it, to talk about it, to ask your own self “how do you feel today?”…. We mask our own sufferance - that Silence that we do not want to hear or see not even in the darkness of the night - with laughs, thousands of words expressing knick-knocks, violence, angriness ... life that needs to go on, either we are here or not …. “It’s not so bad after all…”, “Who needed that dream?”, ….”I am fine.”….”It’s nothing” when Everything went wrong. We put a smile on our face, we lie to everyone, from our best friends or our inner self to our colleagues, and we keep going on…. We cannot be defeated…. Why then, in our rarest moments of sincerity, do I feel like this?  

We Have All the Time in the World ...

Let me be and let me live.

James Joyce

Every time that we fall, we are thirsty of life. We all want to be “forever young”, to chase after dreams, to fulfill them, to have energy for thousands of things and actions … We feel life rushing through our veins, words rambling in our imagination, we feel that we can climb any mountain, that we have time to cry, to procrastinate, to be happy,to write ... time for friends, for us, for everything and everyone … Until, one day, we, our bodies, our minds, simply stop. So why don't we let life simply flow? 

We have all the time in the world … that would be nice, wouldn’t it? 

Beat of a "Headache"

"Twenty-five years I'm alive here still
Trying to get up that great big hill of hope
For a destination"...

De fiecare data, cand incerc sa asez ceva pe pagina alba, gandurile se rup, se ,,incolatacesc” intre ele, cuvintele se duc de-a dura si parca nu mai spun ceea ce vreau eu ... Niciodata nu am putut intelege cum unii oameni se pot aseza in fata laptopului sau a unei pagini albe si incep sa scrie automat, trecand de la un subiect la altul, un anumit numar x de articole pe zi, de recenzii, de povesti... Ma lupt de ceva saptamani bune cu mine insami de a aseza un simplu cuvant pe-o pagina, de a imi ordona gandurile, de a ma lasa sa simt ceva. Ma deranjeaza caietele clasice, cu foi prea subtiri sau prea groase, fara spirale, camera prea tacuta sau prea sonora, oamenii care vin si pleaca. Sunt zile in care nu pot ingana nimic. Zile in care imi caut creionale mecanice si descopar ca nu mai am niciunul functionabil sau ca le-am pierdut pe toate si nu ma indur sa mai pornesc la drum ... la fel ca acum.

Stii visurile acelea pe care le aveam cu totii cand eram mici, jocurile noastre, toate acele lucruri, la care visam, si credeam, in naivitatea si ignoranta noastra, ca se vor indeplini? Emotiile care se trezeau in noi si ceea ce simteam atunci cand eram noi cu noi insine ... Giving up has never been an option, but one day it remains the only thing left ... What do we feel then?

Wanting to scream from the top of your lungs, in your construction, deconstruction, self-destruction, wanting to jump into a car and drive with 200 Mph, feeling numb, insane, and furious, wanting to hit everything and everyone, wanting to do everything you haven’t done so far, wanting to fall into this Silence ...

...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

No Freedom ...

Try to think of a world

Where you could stay and these safe hands could go

Take your heart above the water

Wherever I choose to go … 

As vrea sa pot ingana ceva, acum, cand fiecare cuvant doare. As vrea sa pot scrie ceva in iuresul gandurilor, a febrei ce te-a cuprins, in lancezeala corpului, a mintii, a sufletului. Sunt fericiri marunte, care ne fac sa zambim, care ne incarca de energie, care ne poarta spre un alt maine. Sunt zile simple, atat de dulci, departe de … aici. Si totusi, nu sunt ale tale. To be seen, to be heard, to be understood. To see, to hear, to understand. My two-way road. Poate ca mi-am dorit prea mult, am cerut prea mult, sau am dat prea mult. Poate ca n-am stiut pana unde sa merg si unde sa ma opresc. Poate ca ar fi trebuit sa visez mai putin sau poate un pic mai mult. In incercarea de a asterne pe hartie o emotie, un strigat sau doar un simplu inceput de poveste, iti simti fiecare muschi al sufletului inlemnit. In teama de a pasi peste linia propusa, in teama de a nu gresi, in teama de orice si oricine, in cautarea unui alt inceput, a unei rugaciuni, a unui repros sau a unei iertari, in cautarea amintirilor, sau in cautarea unei vechi strangeri de mana, ce mai e de zis, de visat, de sperat, de scris?