There is the I who would like to fly away. Fly in a more civilized country, where people know how to behave and respect the basic rules. A country in which its streets are cleaner, where people respect one another and things evolve, where you don’t have to struggle so much for a modest salary. A country in which I could finally breathe.
There is the I who loves travelling, who would want to travel across the world, not settling anywhere, meeting, helping people. Flying across borders, living always on the borderland.
And there is the I who would want to settle. Have her own house, with a small garden, making that place after her own design. I would like to sit somewhere, arrange things according to my style, bringing there my personality, having two dogs and a child around me. Growing roots in my career and personal life. Struggling to make a difference, having the professions that I love.
It is peace that all of I-s search. Tranquillity. Life. Making a difference. Being let to finally live.
M-am simțit în
ultimele săptămâni pe un adevărat câmp de luptă, în încercări disperate de a
duce la capăt o nouă zi, de a supraviețui multitudinilor de sarcini în care am
ajuns să fiu îngropată, de a încerca să sparg acel vid în care îmi simțeam
cuvintele pierdute înainte de a fi rostite.
Nu am simțit
niciodată în fața războiului, fie el personal sau social, acea reverență, acea
sete de glorie, acea luptă pentru un ideal așa cum îl întâlnim în anumite cărți
de istorie sau de război. Am văzut mereu în spatele Războiului poveștile
nescrise, viețile curmate ale celor mulți. Am văzut absurdul din el, absurdul
care înghițea, care îngropa tot ce definea un om, absurdul care ignora
evanescența noastră și scotea la iveală tot răul care stă ascuns în om.
Am început de ceva
timp Recviem pentru Est de Andrei Makine, roman în care am înaintat cu greu,
prea plictisită de o altă carte despre război, prea obosită pentru a înțelege
ceva din exteriorul meu, prea saturată de tot ceea ce se întâmpla în fața mea.
Am abandonat-o la un moment dat, în mijlocul propriului război personal pe care
simțeam că îl pierd cu fiecare oră în plus lucrată, reluând-o apoi după alte
câteva încercări eșuate.
Ajunsă la jumătate,
și pe drumul de a o scoate de astă dată la capăt, sunt două motive pentru care
lectura lui Makine a fost mai dificilă. În primul rând, McCarthy. Harold Bloom
spunea despre Blood Meridian că este Western-ul suprem, că nimic nu se mai
poate scrie după el. Cred că și în cazul războiului, după ce parcurgi Blood
Meridian, nu mai poți citi o carte despre război (din oricare parte a lumii)
pentru a ți se aduce ceva nou, fără a te gândi la acel God is War.
Al doilea motiv a
fost propriul meu război personal, al cărui voce adâncă se reflectă în Recviem,
acea oglindă pusă în față, în căutarea unui sens, a adevărului, a ceva care să
îți dea puterea de a continua și de a găsi cea mai bună soluție pentru orice va
urma să vină.
Feeling life rushing through your veins. Feeling time stopping or passing on the corridors of life. Feeling our immortality in front of nature. This is what I feel when I am in the middle of mountains, trying to reach the top, looking at everything from above. That feeling of awe, that moment when you forget all your history, when you simply want to sit somewhere, remembering how to breathe after a long time, despite knowing that when you get up from there, and leaving that place, other noises, other duties, other meaningless routines will start all over again.
I don’t know why some people forget to look in front of them, why Life has been transferred from this reality to virtual reality, why some are so busy taking pictures (and selfies), checking-in, that they ignore what is in front of them. I don’t know why some people are so blind, so shallow, so empty of meaning. And I pity them, pity this lack of meaning, lack of understanding, of being unable to find joy beyond a photograph posted on Facebook. I pity the new generations who are already too tired to travel, for whom trips mean only booze and staying locked in a room, with their phones in their hands. I pity people who keep on posting pictures from plays or opera (without understanding what is in front of them), people who keep on posting every minute of their lives, from what they are eating to the places that they are visiting. I don’t know why we keep on forgetting that we are all going to die one day.
I have always been searching for my kind of people, for roots, for making a difference. I have always had a problem finding the right people for me, and maybe making myself understood. And it’s ironic how even when you feel at the end, you still feel that burst of energy that you still want and have to offer, even when you are surrounded by the most shallow people from the entire world, you still discover some people/kids for whom you have some things to learn. And in my new defeatedness – because this is how the last weeks have been felt – I still try desperately to cling to something.
I miss the blood rushing through my veins, I miss real conversations, I miss being able to open myself up, I miss playing, I miss mad, beautiful people, and I get so angry when everyone around me keeps asking me only about the places where I work. I miss Life. I miss being remembered. I miss being seen as a Human being.
There are things which refuse to be written, but we, as humble human beings, try so desperately to express them. Emotions, feelings, moods. Let’s call it for now Poetry. I have always been looking for it in my kind of humans, in art, in literature, in paintings, in music, in figure skating. That’s my religion and my hubris. I love playing – with words, gestures, symbols, worlds, constructing and putting together puzzles for a bigger picture. I believe that in a world full of greyness, the only thing that remained for us is the play, or the dance. Otherwise, indeed, we would be lost. And this song is my unwritten poem of today.
Mi se întâmplă uneori
să închid ochii, așteptând ca sunetul din mintea mea să dispară sau să fie
înghețat pentru măcar câteva secunde. Sunt momente când tot căutăm ... o limbă
prin care să ne redăm cel mai bine, un înțeles, un țel, un scop, ceva în care
să credem până la capăt. Sunt zile când cea mai bună soluție pare un tren în
prag de noapte, cu o destinație necunoscută, de unul singur, în căutarea
tăcerii, a vindecării și al acelui Eu care să îți aparțină.
,,Cine sunt eu?”
Mereu m-am identificat prin munca pe care o fac, de mică am vrut să scriu și să
predau, în ordinea asta. Ador să fiu profesor, să lucrez cu toate vârstele, să
educ, să cred și să ofer. Jobul pe care mi l-am ales nu este o simplă sursă de
venit sau doar o meserie pe care trebuie să o practic. Este o parte din mine,
pentru care am tot dat (prea) multe lucruri, de la acel Timp pentru mine, la
doctoratul care s-a blocat într-un anumit punct, de la oamenii de care nu am
avut timp să îi cunosc și până la visurile pe care le aveam cândva. Simt uneori
că din cauza sistemului, profesia mea a devenit o parte bolnavă din mine, care
acaparează din ce în ce mai mult din cine sunt cu adevărat.
M-am întâlnit chiar
astăzi cu o fostă elevă pe care am avut-o acum ceva ani. Una dintre
satisfacțiile pe care le ai ca profesor este acel zâmbet pe care îl primești de
la foștii elevi, acea bucurie sinceră de revedere, și acea stare de bine, de
liniște pe care o ai la o clasă atunci când reușești cu adevărat să ajungi la
ei. Dar pe lângă aceste lucruri, mai este și sistemul care e din ce în ce mai
corupt, hârtiile în care ești îngropat, banii pe care îi aduci de acasă,
oamenii cu care nu poți lucra, lucrurile și activitățile inutile pe care
trebuie să le faci, care amintesc de un sistem de altădată și care se
încăpățânează să ne bântuie prezentul, ca niște fantome ale comunismului., Și apoi
mai este TIMPUL pe care îl tot dai celorlalți, în schimbul căruia uneori
primești replici acide sau părinți nemulțumiți, cărora le e mai ușor să blameze
decât să își recunoască vina.
A preda, a lucra cu
Omul, a ajuta, e o parte importantă din mine, dar nu e tot întregul. Sunt ceea
ce scriu și toate acele idei care se tot zbat și se lovesc de gratiile
realității în care trăiesc, sunt acei puțini oameni pe care îi îndrăgesc și îi
prefer, sunt toate lucrurile pe care mi le doresc și în care cândva am crezut.
Mă gândesc așadar
uneori să renunț – în ultimul timp din ce în ce mai mult. Mă gândesc să las
sistemul cu teancul lui de hârtii inutile, cu mentalitatea sa învechită și să
mă îndrept spre altceva. Mă opresc apoi din drum amintindu-mi de copiii care
mi-au zâmbit, de toate încercările de a lăsa o amprentă în viața lor, de a face
o diferență. Mă gândesc la cum ar fi dacă toți profesorii dedicați și-ar face
valiza și ar pleca din învățământ. Cum ar arăta atunci sistemul nostru? Mă
gândesc la toți copiii de azi, la cei de mâine, la copiii pe care i-am putea
avea și care ar trebui să facă față unui sistem clădit pe ruinele celui de azi.
În ce fel de țară, în ce fel de sistem, cu ce fel de profesori vor lucra copiii
noștri?
Nu știu dacă vreau să
rămân până la capăt. Știu că îmi este dor de lucruri pe care odinioară aveam
timp să le fac, mi-e dor de respectul pe care îl primeam pentru munca depusă,
mi-e dor să scriu, mi-e dor să mă plimb, mi-e dor de toți oamenii frumoși și de
toate locurile pe care nu le-am cunoscut încă. Și simt că în fața sistemului de
acum, mă prăbușesc la finalul fiecărei zile, ca un Sisif care și-a dus la bun
sfârșit misiunea, pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt.
Pensamos que somos las víctimas del tiempo. En realidad la vía del mundo no es fijada en ningún lugar. Cómo sería posible? Nosotros mismos somos nuestra propria jornada. Y por eso somos el tiempo también. Somos lo mismo. Fugitivo. Inescrutable. Desapíadado.
Cormac McCarthy
Îmi imaginez uneori stând pe marginea unui lac și privind liniștea din fața mea. Fără trecut, fără amintiri, fără exemple de urmat, doar acest stillness în care mă pot afunda și pe care îl pot modela după voia și imaginația mea. Mă gândesc la toți oamenii care au stat în fața unui astfel de lac, dornici de a crea ceva, de a se crea pe ei înșiși, de a nu avea cu adevărat povara trecutului.
Așa cum s-a spus de nenumărate ori, artistul de astăzi trebuie să fie un postmodernist până în măduva oaselor. ,,The ugly truth is that books are made out of other books”, cum spunea McCarthy. Toate istorisirile au fost transmise, toate temele au fost epuizate, toate religiile și toate poveștile care au fost spuse cândva s-au transformat în mituri, în surse pentru acești cei care vor să vină.
,,Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci?” spunea Marin Sorescu în Iona. Artistul din zilele de astăzi se naște purtând în el artiștii trecutului, creațiile anterioare, tot ce a fost creat și spus înaintea lui. După atâția mii de ani, se mai poate spune ceva nou?
Urmăresc de ceva săptămâni Fargo și poate că dincolo de realizările cinematografice ale acestui serial, dincolo de actori, de construcția scenelor, de absurdul din el, ceea ce poate că m-a atras cel mai mult este această intertextualitate și până unde poate merge. Pe frații Coen îi știu de la No Country for Old Men – singurii care au reușit să-l înțeleagă și să-l transpună pe McCarthy pe micile ecrane (omițând aici The Sunset Limited). Poate că această sete a mea de a reface firul se trage de la James Joyce (Ulysses vs. Odiseea), de la anii copilăriei, de la felul în care memoria mea se joacă cu propriile amintiri. Un omagiu adus filmelor acestor doi regizori a devenit ceva nou, în care cred că adevărata ingeniozitate este acest vechi, acele secvențe/replici/personaje adunate și transpuse aici, într-un singur loc.
Așa că stau pe marginea acestui lac, ascultând sunetul din liniștea miilor de ani dinaintea mea, încercând să le descifrez și să le învăț limbajul, încercând să pătrund în lumea lor. Pentru mine, acest lac este coala de hârtie, pentru alții este lumea cinematografiei, a teatrului, a picturii, a artei. Retrăim clipă de clipă ce a fost cândva, mai vechi decât noi, atemporal, în care fie ne pierdem, fie reușim să (ne) acceptăm și să modelăm ceea ce avem deja.
