Recviem

God is war.

       M-am simțit în ultimele săptămâni pe un adevărat câmp de luptă, în încercări disperate de a duce la capăt o nouă zi, de a supraviețui multitudinilor de sarcini în care am ajuns să fiu îngropată, de a încerca să sparg acel vid în care îmi simțeam cuvintele pierdute înainte de a fi rostite.

      Nu am simțit niciodată în fața războiului, fie el personal sau social, acea reverență, acea sete de glorie, acea luptă pentru un ideal așa cum îl întâlnim în anumite cărți de istorie sau de război. Am văzut mereu în spatele Războiului poveștile nescrise, viețile curmate ale celor mulți. Am văzut absurdul din el, absurdul care înghițea, care îngropa tot ce definea un om, absurdul care ignora evanescența noastră și scotea la iveală tot răul care stă ascuns în om.  

       Am început de ceva timp Recviem pentru Est de Andrei Makine, roman în care am înaintat cu greu, prea plictisită de o altă carte despre război, prea obosită pentru a înțelege ceva din exteriorul meu, prea saturată de tot ceea ce se întâmpla în fața mea. Am abandonat-o la un moment dat, în mijlocul propriului război personal pe care simțeam că îl pierd cu fiecare oră în plus lucrată, reluând-o apoi după alte câteva încercări eșuate.

        Ajunsă la jumătate, și pe drumul de a o scoate de astă dată la capăt, sunt două motive pentru care lectura lui Makine a fost mai dificilă. În primul rând, McCarthy. Harold Bloom spunea despre Blood Meridian că este Western-ul suprem, că nimic nu se mai poate scrie după el. Cred că și în cazul războiului, după ce parcurgi Blood Meridian, nu mai poți citi o carte despre război (din oricare parte a lumii) pentru a ți se aduce ceva nou, fără a te gândi la acel God is War.

         Al doilea motiv a fost propriul meu război personal, al cărui voce adâncă se reflectă în Recviem, acea oglindă pusă în față, în căutarea unui sens, a adevărului, a ceva care să îți dea puterea de a continua și de a găsi cea mai bună soluție pentru orice va urma să vină.