Satin Birds

Mi se întâmplă uneori să închid ochii, așteptând ca sunetul din mintea mea să dispară sau să fie înghețat pentru măcar câteva secunde. Sunt momente când tot căutăm ... o limbă prin care să ne redăm cel mai bine, un înțeles, un țel, un scop, ceva în care să credem până la capăt. Sunt zile când cea mai bună soluție pare un tren în prag de noapte, cu o destinație necunoscută, de unul singur, în căutarea tăcerii, a vindecării și al acelui Eu care să îți aparțină.

,,Cine sunt eu?” Mereu m-am identificat prin munca pe care o fac, de mică am vrut să scriu și să predau, în ordinea asta. Ador să fiu profesor, să lucrez cu toate vârstele, să educ, să cred și să ofer. Jobul pe care mi l-am ales nu este o simplă sursă de venit sau doar o meserie pe care trebuie să o practic. Este o parte din mine, pentru care am tot dat (prea) multe lucruri, de la acel Timp pentru mine, la doctoratul care s-a blocat într-un anumit punct, de la oamenii de care nu am avut timp să îi cunosc și până la visurile pe care le aveam cândva. Simt uneori că din cauza sistemului, profesia mea a devenit o parte bolnavă din mine, care acaparează din ce în ce mai mult din cine sunt cu adevărat.

M-am întâlnit chiar astăzi cu o fostă elevă pe care am avut-o acum ceva ani. Una dintre satisfacțiile pe care le ai ca profesor este acel zâmbet pe care îl primești de la foștii elevi, acea bucurie sinceră de revedere, și acea stare de bine, de liniște pe care o ai la o clasă atunci când reușești cu adevărat să ajungi la ei. Dar pe lângă aceste lucruri, mai este și sistemul care e din ce în ce mai corupt, hârtiile în care ești îngropat, banii pe care îi aduci de acasă, oamenii cu care nu poți lucra, lucrurile și activitățile inutile pe care trebuie să le faci, care amintesc de un sistem de altădată și care se încăpățânează să ne bântuie prezentul, ca niște fantome ale comunismului., Și apoi mai este TIMPUL pe care îl tot dai celorlalți, în schimbul căruia uneori primești replici acide sau părinți nemulțumiți, cărora le e mai ușor să blameze decât să își recunoască vina.

A preda, a lucra cu Omul, a ajuta, e o parte importantă din mine, dar nu e tot întregul. Sunt ceea ce scriu și toate acele idei care se tot zbat și se lovesc de gratiile realității în care trăiesc, sunt acei puțini oameni pe care îi îndrăgesc și îi prefer, sunt toate lucrurile pe care mi le doresc și în care cândva am crezut.

Mă gândesc așadar uneori să renunț – în ultimul timp din ce în ce mai mult. Mă gândesc să las sistemul cu teancul lui de hârtii inutile, cu mentalitatea sa învechită și să mă îndrept spre altceva. Mă opresc apoi din drum amintindu-mi de copiii care mi-au zâmbit, de toate încercările de a lăsa o amprentă în viața lor, de a face o diferență. Mă gândesc la cum ar fi dacă toți profesorii dedicați și-ar face valiza și ar pleca din învățământ. Cum ar arăta atunci sistemul nostru? Mă gândesc la toți copiii de azi, la cei de mâine, la copiii pe care i-am putea avea și care ar trebui să facă față unui sistem clădit pe ruinele celui de azi. În ce fel de țară, în ce fel de sistem, cu ce fel de profesori vor lucra copiii noștri?

Nu știu dacă vreau să rămân până la capăt. Știu că îmi este dor de lucruri pe care odinioară aveam timp să le fac, mi-e dor de respectul pe care îl primeam pentru munca depusă, mi-e dor să scriu, mi-e dor să mă plimb, mi-e dor de toți oamenii frumoși și de toate locurile pe care nu le-am cunoscut încă. Și simt că în fața sistemului de acum, mă prăbușesc la finalul fiecărei zile, ca un Sisif care și-a dus la bun sfârșit misiunea, pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt.