New York, New York ... sau in cautarea lui Neverland

I want to wake up in that city/That doesn’t sleep/And find that I’m the king of the hill/Top of the head.

"Give me your tired, your poor,/Your huddled masses yearning to breathe free,/The wretched refuse of your teeming shore./Send these, the homeless, tempest-tost to me,/I lift my lamp beside the golden door!"/

(Emma Lazarus - the poem written on the Statue of Liberty)

Cum a trecut ceva vreme de cand nu m-am mai plimbat pe aici, cum am incercat sa arat ca identitatea/istoria unei natiuni e doar apa de ploaie in fata identitatii/istoriei individului, cum oboseala ce m-a acaparat in ultimul timp pare a fi rupta dintr-un rand din cartea lui O’Neill, si cum cica disertatia mea [fara prof’, fara subiect] ar avea legatura cu imigrarea/felul in care vedem un oras, m-am gandit sa visez acum la New York.

Alunec rapid pe-o panta a amintirilor si-mi amintesc de-un alt eu ... ti se intampla si tie cateodata? Imi amintesc de-un eu mai ambitios, mai tanar, ma increzator ... sau uneori, mai batran, mai lenes, mai pesimist. Alunec printre evenimentele de azi si ma trezesc in fata celei ce visa candva la o schimbare, la cea care visa la un alt oras, la o alta lume, la un nou inceput ... ce s-a schimbat oare intre timp?  O atmosfera, un decor, un gand, o rafala de vant. E ca si cum m-as uita intr-o camera plina de oglinzi, ce reflecta alte parti din mine, alte perioade, alte stadii ... a te schimba sau a nu te schimba, a-ti recunoaste sau a nu-ti recunoaste trecutul e o alta tema de gandire (prezenta de asemenea si-n cartea lui O'Neill), azi vreau sa ma gandesc la New York. La New York-ul din cartea lui Joseph O’Neill.

Cartea lui Josehp O’Neill, Netherland, (roman distins cu PEN/FAULKNER AWARD, si nominalizat la Booker Prize 2008) e una dintre cartile not for college, citita printre Black Boy, Beloved, The Joy Luck Club, Ceremony, si alte cateva. E o carte, pentru mine, in primul rand despre prietenie, apoi despre New York si imigrare, despre omul matur, care descopera o lume fara dulcegarii si alte cateva mituri, despre cricket (desi eu una ii las pe altii sa-si spuna opinia), despre 9/11, despre dezradacinare, despre rebuilding, reshaping ... Un roman cu o furie mocnita, ascunsa in actiune si printre cuvinte, care te invata sa privesti lucrurile (viata, dragostea, prietenia, orasul) din mai multe unghiuri, cu mai multe umbre si culori.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la aceasta carte a fost ironia subtila, care incepe inca din titlu. Desi o buna parte din carte este despre New York, si doar o amintire sau doua ne duce pe strazile Olandei, romanul, plecand de la o istorie a orasului american, este numit Netherland. Pe mine una mereu Netherland ma duce cu gandul la Neverland, la lumea lui Peter Pan, unde totul este posibil ... asa cum New York-ul este vazut de multi dintre noi. Numai ca povestea lui Hans ne arata ca povestea unui oras, ca felul in care vedem lucrurile din jurul nostru, nu tin atat de traditia/istoria locului respectiv, ci de propria stare, poveste, traire, etc. Hans porneste in calatoria lui, trezindu-se la jumatatea drumului intr-un oras al terorii, singur, parasit de sotie, de fiu, de legaturile cu Olanda/Londra, intr-un oras al tuturor, al ironiilor, al miscarii, si al vietii. Pentru el insa, si alte cateva personaje, tot focul si toata aceasta miscare se estompeaza intr-un cerc repetitiv, de la o incercare (mereu esuata) de a face o schimbare, pana la indiferenta adusa de suferinta.

Am spus la inceput ca pentru mine, acest roman este si o carte a prieteniei (masculine). Motto-ul cartii,

„Mi s-a aparut in vis un oras care nu poate fi biruit, chiar daca s-ar napusti/asupra lui tot restul pamantului, si era noul Oras al Prietenilor ...” (Whitman/Am visat un vis)

anunta bizara prietenie intre Hans si Chuck, personaj ce mi-a amintit de Dean M. Din The Road, a lui Kerouac (Chuck fiind de altfel motivul rememorarii perioadei din New York).   De asemenea:

„Trebuie sa-i declar ei, sau tuturor celor interesati, ca sunt extrem de indurerat? Ca, desi 2 ani poate ca nu-mi fusese dor de el, acum imi lipsea teribil? Trebuie sa le spun ca l-am iubit pe Chuck? Asa ar trebui?” (340)

Ce mi-a ramas dupa citirea romanului, pe langa ideile pentru disertatie, e refrenul lui Frank Sinatra: New York, New York ... mi-a ramas un gust al New York-ului, al orasului viselor, al nostalgiei. Mi-a ramas ideea identitatii personale, mult mai puternica decat identitatea sociala, un regret subtil pentru neincrederea din mine, neincredere ce-mi asigura ca New York-ul si toata America vor ramane pentru mine un Neverland mult prea indepartat.

 

,,Eşti pe o insulă pustie şi ai voie să-ţi alegi cinci cărţi. Ce alegi?”

Am dat de această întrebare în ultima carte citită, Splendida Cetate a Celor O Mie de Sori, de Khaled Hosseini, că tot vorbeam de o literatură necunoscută de cititori, din cauza anonimatului ţării scriitorului. Înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să menţionez câteva lucruri:

Bestseller. Sunt un pic alergică la acest termen, şi sincer, am luat această carte pentru a scăpa de una de economie, gândindu-mă că iar am să găsesc o carte siropoasă, pe gustul tuturor, mai puţin al meu …  Splendida cetate … a ocupat locul 1 în The New York Times Book Review, şi ca să vezi, chiar îl merită. E o carte care ar trebui cunoscută de câţi mai mulţi cititori, o carte care nu poate fi comparată cu un bestseller francez, gen Fata de hârtie, de Guillamo Musso (care culmea, bănuiesc că şi la noi în ţară are parte de mai multă publicitate decât romanul lui Hosseini).

E o carte care m-a făcut să plâng. Şi nu o dată. Nu-mi amintesc care a fost ultima carte care m-a făcut într-adevăr să plâng (?Hemingway – Adio arme), care mi-a dat o lecţie de istorie prin ochii oamenilor comuni, simpli, care m-a făcut să simt cât de mult îmi doresc anumite lucruri …

La întrebarea din titlu, primele cărţi pe care le-aş lua ar fi “cărţile amintiri”/ “cărţile-sentimente”, cele primite de la persoane dragi, cu un rând/două scris pe ele, încărcate cu amintirile mele. Mereu dau cărţi oamenilor pe care-i iubesc; ironic însă, prima carte primită a fost Pinocchio, la 5-6 ani, iar până în ultimul an de liceu, de ziua mea, nu am mai primit nici una. Si atunci am primit niste povesti de Sadoveanu (asta ar fi prima la categoria top 5 books de aruncat la gunoi). Deci aş începe cu cărţile-amintiri, cele care-mi amintesc de oamenii care mi le-au oferit. M-aş uita apoi la cărţile-enciclopedii, care înglobează în ele nenumărate cărţi, sursă pentru altele, pentru că aşa, aş trişa un pic de la regula de a lua NUMAI cinci cărţi. Deci lista mea ar suna cam aşa:

1. Pinocchio, Carlo Collodi – my first book, from my first friend, for the kid inside of me;


2. Finnegans Wake, James Joyce – a book that I want SO MUCH to read this year/next one …;


3. Ulysses, James Joyce – the novel of the novels, a text that refers to/mocks all the English literature (and not only) before it;


4. The Bible – because it is a vital source for Literature (let’s think only of Faulkner or Steinbeck…);


5. A HUGE notebook – for me, to write my own stories/thoughts. :)

Da, cam acesta ar fi raspunsul meu, desi sper sa nu se intample asta niciodata. Si in caz ca se va intampla, sa mi se puna la dispozie un avion sau doua, sa-mi transport toata biblioteca si toate cartile pe care le-as vrea in casa. Si intrabarea ramane deschisa tuturor celor care mai poposesc din cand in cand pe aici.

"Cand nu ma ia somnul, noaptea" ...

Sunt zile ciudate. Zile in care iti omori Timpul, in care gasesti orice altceva de facut decat ceea ce e esential. Zile in care valsezi cu propriul hybris, si te intrebi daca acest vals va avea vreodata un sfarsit. Zile in care oamenii din jurul tau iti arata cat de singura esti, in care totul te enerveaza, de la lucrurile cele mai banale pana la lucrurile la care ai cedat de mult. De la oamenii pe care-i suporti doar de dragul oamenilor la care tii, oameni la care vrei sa urli, sa le raspunzi ironic, sa le spui ce simti despre toata ipocrizia lor si tot tacamul, sa stai cat mai departe de ei, pana la detaliile pe care acum, doar acum, ai vrea sa fie intelese si respectate.

Mi-e dor de oameni, de pagini vechi, de chipuri, flori sau nori. Pentru ca in dictionarul meu sufletesc a-ti fi dor = a iubi. Astazi mi-a fost dor de o cana de cafea in mijlocul oamenilor, amaruie si fierbinte, cu o carte-n fata. Sa ascult o muzica data poate prea tare, sa stau undeva in spate, sa ma uit la oameni, sa ma frig ca intotdeauna cu o cafea prea fierbinte, sa fiu singura cu o carte si cu o cana de cafea. Pentru ca a trecut prea mult de cand nu am mai facut asta, pentru ca astazi m-am saturat sa ma mai gandesc la alte lucruri ... Mi-a fost prea dor de asta astazi, acum, atat de dor incat imi pare rau ca am urcat doua etaje, ca am intrat intr-o sala pe jumatate plina, langa oameni … de care in astfel de zile nu-i vreau langa tine. Sunt unii care atunci cand nu sunt ok incep sa vorbeasca cu oricine despre problemele lor; sunt altii care se indeparteaza de cei dragi si vorbesc cu restul populatiei despre lucruri de doi bani, pentru a uita. Ceea ce doare. Pentru unii ca mine, a spune “te rog” face mai mult decat teoriile oricui, pentru mine, in astfel de zile, cand valsez cu-n hybris brat la brat, nu mai suport sa stau langa cei insignifianti. Si ar fi frumos, dragut, MINUNAT, daca macar in astfel de zile i-am simti pe cei dragi langa noi, nu? Pentru oameni ca mine.

Si in astfel de zile, mai descoperi din cand in cand, atunci cand te certi cu propria molesiune, o carticica diferita, de care-ti aminteste de timpuri vechi. Enea rănit, de Jeton Neziraj. O altfel de carte, diferita de cele cunoscute. O carte de teatru, micuta, care aminteste puternic de Marin Sorescu, de Iona, si de ce nu, de astfel de zile. Un scriitor albanez, tanar, care preda dramaturgie contemporana la o Facultate de Arte. O piesa greluta, plina de simboluri, care ar merita sa fie citita cu atentie.

"Când nu mă ia somnul noaptea, înainte să-mi închid ochii, iau şi mănânc o hartă de istorie, cu puţină apă, desigur … Cu puţină apă, deoarece vârfurile munţilor şi deşerturile îmi irită gâtul … Nu-i că mănânc toată harta dintr-o dată. De obicei, o impart în bucăţi mai mici. Încerc s-o impart în aşa fel, încât să nu separ oraşele, statele sau chiar continentele. … De obicei, urmăresc cu atenţie liniile de graniţă şi, în timpul sfâşierii, mă străduiesc să nu-i rămân dator niciunui stat… Deşi, dacă aş vorbi de unde iese sufletul, ar trebui să accept că cea mai mare problemă o am cu statele mici… E groaznic când mă zbat să mănânc statele din Balcani!"

Asa se deschide piesa, asa incepe povestea. Recenzia la ea probabil ca va aparea curand in alta parte, asa ca ma limitez aici la ce am de spus. Pentru cei interesati, o pot citi online aici: http://librarium-haemus.blogspot.com/2009/11/jeton-neziraj-enea-ranit-teatru.html

Pentru cei care ma mai cunosc si citesc acest blog, stiti unde sa ma gasiti. Acum insa sunt prea ocupata sa fiu la randul meu acel Enea, prea ocupata cu un vals, cu un Timp pierdut, cu un anotimp ...