"Cand nu ma ia somnul, noaptea" ...

Sunt zile ciudate. Zile in care iti omori Timpul, in care gasesti orice altceva de facut decat ceea ce e esential. Zile in care valsezi cu propriul hybris, si te intrebi daca acest vals va avea vreodata un sfarsit. Zile in care oamenii din jurul tau iti arata cat de singura esti, in care totul te enerveaza, de la lucrurile cele mai banale pana la lucrurile la care ai cedat de mult. De la oamenii pe care-i suporti doar de dragul oamenilor la care tii, oameni la care vrei sa urli, sa le raspunzi ironic, sa le spui ce simti despre toata ipocrizia lor si tot tacamul, sa stai cat mai departe de ei, pana la detaliile pe care acum, doar acum, ai vrea sa fie intelese si respectate.

Mi-e dor de oameni, de pagini vechi, de chipuri, flori sau nori. Pentru ca in dictionarul meu sufletesc a-ti fi dor = a iubi. Astazi mi-a fost dor de o cana de cafea in mijlocul oamenilor, amaruie si fierbinte, cu o carte-n fata. Sa ascult o muzica data poate prea tare, sa stau undeva in spate, sa ma uit la oameni, sa ma frig ca intotdeauna cu o cafea prea fierbinte, sa fiu singura cu o carte si cu o cana de cafea. Pentru ca a trecut prea mult de cand nu am mai facut asta, pentru ca astazi m-am saturat sa ma mai gandesc la alte lucruri ... Mi-a fost prea dor de asta astazi, acum, atat de dor incat imi pare rau ca am urcat doua etaje, ca am intrat intr-o sala pe jumatate plina, langa oameni … de care in astfel de zile nu-i vreau langa tine. Sunt unii care atunci cand nu sunt ok incep sa vorbeasca cu oricine despre problemele lor; sunt altii care se indeparteaza de cei dragi si vorbesc cu restul populatiei despre lucruri de doi bani, pentru a uita. Ceea ce doare. Pentru unii ca mine, a spune “te rog” face mai mult decat teoriile oricui, pentru mine, in astfel de zile, cand valsez cu-n hybris brat la brat, nu mai suport sa stau langa cei insignifianti. Si ar fi frumos, dragut, MINUNAT, daca macar in astfel de zile i-am simti pe cei dragi langa noi, nu? Pentru oameni ca mine.

Si in astfel de zile, mai descoperi din cand in cand, atunci cand te certi cu propria molesiune, o carticica diferita, de care-ti aminteste de timpuri vechi. Enea rănit, de Jeton Neziraj. O altfel de carte, diferita de cele cunoscute. O carte de teatru, micuta, care aminteste puternic de Marin Sorescu, de Iona, si de ce nu, de astfel de zile. Un scriitor albanez, tanar, care preda dramaturgie contemporana la o Facultate de Arte. O piesa greluta, plina de simboluri, care ar merita sa fie citita cu atentie.

"Când nu mă ia somnul noaptea, înainte să-mi închid ochii, iau şi mănânc o hartă de istorie, cu puţină apă, desigur … Cu puţină apă, deoarece vârfurile munţilor şi deşerturile îmi irită gâtul … Nu-i că mănânc toată harta dintr-o dată. De obicei, o impart în bucăţi mai mici. Încerc s-o impart în aşa fel, încât să nu separ oraşele, statele sau chiar continentele. … De obicei, urmăresc cu atenţie liniile de graniţă şi, în timpul sfâşierii, mă străduiesc să nu-i rămân dator niciunui stat… Deşi, dacă aş vorbi de unde iese sufletul, ar trebui să accept că cea mai mare problemă o am cu statele mici… E groaznic când mă zbat să mănânc statele din Balcani!"

Asa se deschide piesa, asa incepe povestea. Recenzia la ea probabil ca va aparea curand in alta parte, asa ca ma limitez aici la ce am de spus. Pentru cei interesati, o pot citi online aici: http://librarium-haemus.blogspot.com/2009/11/jeton-neziraj-enea-ranit-teatru.html

Pentru cei care ma mai cunosc si citesc acest blog, stiti unde sa ma gasiti. Acum insa sunt prea ocupata sa fiu la randul meu acel Enea, prea ocupata cu un vals, cu un Timp pierdut, cu un anotimp ...