New York, New York ... sau in cautarea lui Neverland

I want to wake up in that city/That doesn’t sleep/And find that I’m the king of the hill/Top of the head.

"Give me your tired, your poor,/Your huddled masses yearning to breathe free,/The wretched refuse of your teeming shore./Send these, the homeless, tempest-tost to me,/I lift my lamp beside the golden door!"/

(Emma Lazarus - the poem written on the Statue of Liberty)

Cum a trecut ceva vreme de cand nu m-am mai plimbat pe aici, cum am incercat sa arat ca identitatea/istoria unei natiuni e doar apa de ploaie in fata identitatii/istoriei individului, cum oboseala ce m-a acaparat in ultimul timp pare a fi rupta dintr-un rand din cartea lui O’Neill, si cum cica disertatia mea [fara prof’, fara subiect] ar avea legatura cu imigrarea/felul in care vedem un oras, m-am gandit sa visez acum la New York.

Alunec rapid pe-o panta a amintirilor si-mi amintesc de-un alt eu ... ti se intampla si tie cateodata? Imi amintesc de-un eu mai ambitios, mai tanar, ma increzator ... sau uneori, mai batran, mai lenes, mai pesimist. Alunec printre evenimentele de azi si ma trezesc in fata celei ce visa candva la o schimbare, la cea care visa la un alt oras, la o alta lume, la un nou inceput ... ce s-a schimbat oare intre timp?  O atmosfera, un decor, un gand, o rafala de vant. E ca si cum m-as uita intr-o camera plina de oglinzi, ce reflecta alte parti din mine, alte perioade, alte stadii ... a te schimba sau a nu te schimba, a-ti recunoaste sau a nu-ti recunoaste trecutul e o alta tema de gandire (prezenta de asemenea si-n cartea lui O'Neill), azi vreau sa ma gandesc la New York. La New York-ul din cartea lui Joseph O’Neill.

Cartea lui Josehp O’Neill, Netherland, (roman distins cu PEN/FAULKNER AWARD, si nominalizat la Booker Prize 2008) e una dintre cartile not for college, citita printre Black Boy, Beloved, The Joy Luck Club, Ceremony, si alte cateva. E o carte, pentru mine, in primul rand despre prietenie, apoi despre New York si imigrare, despre omul matur, care descopera o lume fara dulcegarii si alte cateva mituri, despre cricket (desi eu una ii las pe altii sa-si spuna opinia), despre 9/11, despre dezradacinare, despre rebuilding, reshaping ... Un roman cu o furie mocnita, ascunsa in actiune si printre cuvinte, care te invata sa privesti lucrurile (viata, dragostea, prietenia, orasul) din mai multe unghiuri, cu mai multe umbre si culori.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la aceasta carte a fost ironia subtila, care incepe inca din titlu. Desi o buna parte din carte este despre New York, si doar o amintire sau doua ne duce pe strazile Olandei, romanul, plecand de la o istorie a orasului american, este numit Netherland. Pe mine una mereu Netherland ma duce cu gandul la Neverland, la lumea lui Peter Pan, unde totul este posibil ... asa cum New York-ul este vazut de multi dintre noi. Numai ca povestea lui Hans ne arata ca povestea unui oras, ca felul in care vedem lucrurile din jurul nostru, nu tin atat de traditia/istoria locului respectiv, ci de propria stare, poveste, traire, etc. Hans porneste in calatoria lui, trezindu-se la jumatatea drumului intr-un oras al terorii, singur, parasit de sotie, de fiu, de legaturile cu Olanda/Londra, intr-un oras al tuturor, al ironiilor, al miscarii, si al vietii. Pentru el insa, si alte cateva personaje, tot focul si toata aceasta miscare se estompeaza intr-un cerc repetitiv, de la o incercare (mereu esuata) de a face o schimbare, pana la indiferenta adusa de suferinta.

Am spus la inceput ca pentru mine, acest roman este si o carte a prieteniei (masculine). Motto-ul cartii,

„Mi s-a aparut in vis un oras care nu poate fi biruit, chiar daca s-ar napusti/asupra lui tot restul pamantului, si era noul Oras al Prietenilor ...” (Whitman/Am visat un vis)

anunta bizara prietenie intre Hans si Chuck, personaj ce mi-a amintit de Dean M. Din The Road, a lui Kerouac (Chuck fiind de altfel motivul rememorarii perioadei din New York).   De asemenea:

„Trebuie sa-i declar ei, sau tuturor celor interesati, ca sunt extrem de indurerat? Ca, desi 2 ani poate ca nu-mi fusese dor de el, acum imi lipsea teribil? Trebuie sa le spun ca l-am iubit pe Chuck? Asa ar trebui?” (340)

Ce mi-a ramas dupa citirea romanului, pe langa ideile pentru disertatie, e refrenul lui Frank Sinatra: New York, New York ... mi-a ramas un gust al New York-ului, al orasului viselor, al nostalgiei. Mi-a ramas ideea identitatii personale, mult mai puternica decat identitatea sociala, un regret subtil pentru neincrederea din mine, neincredere ce-mi asigura ca New York-ul si toata America vor ramane pentru mine un Neverland mult prea indepartat.