Am dat de această întrebare în ultima carte citită, Splendida Cetate a Celor O Mie de Sori, de Khaled Hosseini, că tot vorbeam de o literatură necunoscută de cititori, din cauza anonimatului ţării scriitorului. Înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să menţionez câteva lucruri:
Bestseller. Sunt un pic alergică la acest termen, şi sincer, am luat această carte pentru a scăpa de una de economie, gândindu-mă că iar am să găsesc o carte siropoasă, pe gustul tuturor, mai puţin al meu … Splendida cetate … a ocupat locul 1 în The New York Times Book Review, şi ca să vezi, chiar îl merită. E o carte care ar trebui cunoscută de câţi mai mulţi cititori, o carte care nu poate fi comparată cu un bestseller francez, gen Fata de hârtie, de Guillamo Musso(care culmea, bănuiesc că şi la noi în ţară are parte de mai multă publicitate decât romanul lui Hosseini).
E o carte care m-a făcut să plâng. Şi nu o dată. Nu-mi amintesc care a fost ultima carte care m-a făcut într-adevăr să plâng (?Hemingway – Adio arme), care mi-a dat o lecţie de istorie prin ochii oamenilor comuni, simpli, care m-a făcut să simt cât de mult îmi doresc anumite lucruri …
La întrebarea din titlu, primele cărţi pe care le-aş lua ar fi “cărţile amintiri”/ “cărţile-sentimente”, cele primite de la persoane dragi, cu un rând/două scris pe ele, încărcate cu amintirile mele. Mereu dau cărţi oamenilor pe care-i iubesc; ironic însă, prima carte primită a fost Pinocchio, la 5-6 ani, iar până în ultimul an de liceu, de ziua mea, nu am mai primit nici una. Si atunci am primit niste povesti de Sadoveanu (asta ar fi prima la categoria top 5 books de aruncat la gunoi). Deci aş începe cu cărţile-amintiri, cele care-mi amintesc de oamenii care mi le-au oferit. M-aş uita apoi la cărţile-enciclopedii, care înglobează în ele nenumărate cărţi, sursă pentru altele, pentru că aşa, aş trişa un pic de la regula de a lua NUMAI cinci cărţi. Deci lista mea ar suna cam aşa:
Pinocchio, Carlo Collodi – my first book, from my first friend, for the kid inside of me;
Finnegans Wake, James Joyce – a book that I want SO MUCH to read this year/next one …;
Ulysses, James Joyce – the novel of the novels, a text that refers to/mocks all the English literature (and not only) before it;
The Bible – because it is a vital source for Literature (let’s think only of Faulkner or Steinbeck…);
A HUGE notebook – for me, to write my own stories/thoughts. :)
Da, cam acesta ar fi raspunsul meu, desi sper sa nu se intample asta niciodata. Si in caz ca se va intampla, sa mi se puna la dispozie un avion sau doua, sa-mi transport toata biblioteca si toate cartile pe care le-as vrea in casa. Si intrabarea ramane deschisa tuturor celor care mai poposesc din cand in cand pe aici.
Lumea e plina de superstitii si de clisee. Americanii sunt intr-un fel, blondele sunt in alt fel, tiganii sunt asa. Ne aruncam unii altora nisip in ochi si amanam pentru o viata sa vedem lucrurile in esenta lor.
Si asa cum atribuim lumii intregi stereotipuri oarbe, adeseori imbracam oamenii din jurul nostru cu astfel de lucruri. Care ar fi cliseele cu care oamenii (chiar si cei mai dragi) ma imbraca? Ca iubesc Singuratatea. Asta cred ca ar fi unul la mana, si cea care ma deranjeaza cel mai tare. Ca nu am nevoie de nimeni atunci cand sunt la pamant. Ca patriotismul nu e o "chestie" care m-ar caracteriza. Ca nu dau doi bani pe poezie/literatura romana. Si lista cu siguranta poate continua.
Uite ca adevarul gol golut este ca sunt un pic cam prea pretentioasa. In TOT. Si adevarul e ca cer mai mult de la lucrurile/oamenii la care tin decat la oricine altcineva. Literatura romana ... are nevoie de o briza, de o voce, de un contur. Cred ca asta ii lipseste. Conturul. Si scriitorii pentru mine nu au o nationalitate clara, distincta, ci sunt voci ale umanitatii. Iar poezia (toata poezia) e ceva prea intim pentru a fi criticata, analizata la orele de curs, tratata in carti de critica/in licente/dizertatii/doctorate. Poezia se simte, se traieste. Asa cum T.S. Eliot m-a facut sa ma simt in Rhapsody on a Windy Night.
Printre scriitorii romani pe care ii citesc, pe care ii admir, se numara si Marin Sorescu. Ultima piesa de teatru citita, asa cum am spus, mi-a amintit mult de el. Si cum poezia scrisa bine va ramane mereu una dintre pasiunile mele, iata cateva exemple de-ale acestui autor:
In Groapa Cu Cuvinte
Ma aflu-n groapa cu cuvinte, În care nu te joci: Nu-s numai lei, ca la Samson, Ci tigri, lupi si foci.
Racnesc la ele, le lovesc Cu pumnul peste falca, Dar ele iarasi se reped Si-mi smulg câte o halca.
Ca într-o apa ma scufund, Cu cât mai mult ma-ncaier, Ci sufletul eu vi-l trimit Prin bulele de aer.
Iar daca într-o zi cu soare Voi disparea de tot: Catati-ma-n acele vorbe Care se ling pe bot.
Scara la cer
Un fir de paianjen Atârna de tavan. Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ Cum se lasa tot mai jos. Mi se trimite si Scara la cer - zic,
Mi se arunca de sus.
Desi am slabit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Ma gândesc ca trupul meu Este totusi prea greu Pentru scara asta delicata.
- Suflete, ia-o tu înainte. Pâs! Pâs!
Rugaciune
Doamne, creatia a dat inapoi Ca un cucui al universului. Doamne, creatia ta s-a retras in sine Cu tine cu tot si orbecaim in nestire.
Doamne, da un pumn in bezna, Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul. Unicornul, cand ii crestea cornul, Era numai durere si cunoastere.
Lumea sorbita de hau Se pierde in circumvolutii prea destepte. Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte Si mugind ia-o de la-nceput. Si mugind ia facerea de la-nceput."
Presimt
Presimt ca o sa am o zi cam proasta Din cat greu fost-a, este cel mai greu. Dealtfel, zarea va ramane-albastra Si streangul maine fi-va curcubeu.
Spre mine ma deschid ca o fereastra, In care sta pe ganduri Dumnezeu. Si iata vine pasarea maiastra Si pasarea aceasta sint tot eu.
Fragila alcatuire si capcana, Las corpu-acesta unei alte flori. O voi privi, cu lacrima-mi, din nori, Desi, vii prea devreme, tu, dojana... Si cui sa-ncredintez aceasta pana? Cum sa te iau, durere, sa nu dori?
Iluzile
cred in valoarea de schimb a iluziilor ele se scarpina in ureche cu piciorul ele functioneaza mereu pe dos iluziile sunt arma cu care impuscam rasul iluziile sunt foarte amuzante la orele de audienta indruga verzi si uscate si nici nu-ti vine sa crezi ochilor cata credinta pun ele in ele insele
Sunt zile ciudate. Zile in care iti omori Timpul, in care gasesti orice altceva de facut decat ceea ce e esential. Zile in care valsezi cu propriul hybris, si te intrebi daca acest vals va avea vreodata un sfarsit. Zile in care oamenii din jurul tau iti arata cat de singura esti, in care totul te enerveaza, de la lucrurile cele mai banale pana la lucrurile la care ai cedat de mult. De la oamenii pe care-i suporti doar de dragul oamenilor la care tii, oameni la care vrei sa urli, sa le raspunzi ironic, sa le spui ce simti despre toata ipocrizia lor si tot tacamul, sa stai cat mai departe de ei, pana la detaliile pe care acum, doar acum, ai vrea sa fie intelese si respectate.
Mi-e dor de oameni, de pagini vechi, de chipuri, flori sau nori. Pentru ca in dictionarul meu sufletesc a-ti fi dor = a iubi. Astazi mi-a fost dor de o cana de cafea in mijlocul oamenilor, amaruie si fierbinte, cu o carte-n fata. Sa ascult o muzica data poate prea tare, sa stau undeva in spate, sa ma uit la oameni, sa ma frig ca intotdeauna cu o cafea prea fierbinte, sa fiu singura cu o carte si cu o cana de cafea. Pentru ca a trecut prea mult de cand nu am mai facut asta, pentru ca astazi m-am saturat sa ma mai gandesc la alte lucruri ... Mi-a fost prea dor de asta astazi, acum, atat de dor incat imi pare rau ca am urcat doua etaje, ca am intrat intr-o sala pe jumatate plina, langa oameni … de care in astfel de zile nu-i vreau langa tine. Sunt unii care atunci cand nu sunt ok incep sa vorbeasca cu oricine despre problemele lor; sunt altii care se indeparteaza de cei dragi si vorbesc cu restul populatiei despre lucruri de doi bani, pentru a uita. Ceea ce doare. Pentru unii ca mine, a spune “te rog” face mai mult decat teoriile oricui, pentru mine, in astfel de zile, cand valsez cu-n hybris brat la brat, nu mai suport sa stau langa cei insignifianti. Si ar fi frumos, dragut, MINUNAT, daca macar in astfel de zile i-am simti pe cei dragi langa noi, nu? Pentru oameni ca mine.
Si in astfel de zile, mai descoperi din cand in cand, atunci cand te certi cu propria molesiune, o carticica diferita, de care-ti aminteste de timpuri vechi. Enea rănit, de Jeton Neziraj. O altfel de carte, diferita de cele cunoscute. O carte de teatru, micuta, care aminteste puternic de Marin Sorescu, de Iona, si de ce nu, de astfel de zile. Un scriitor albanez, tanar, care preda dramaturgie contemporana la o Facultate de Arte. O piesa greluta, plina de simboluri, care ar merita sa fie citita cu atentie.
"Când nu mă ia somnul noaptea, înainte să-mi închid ochii, iau şi mănânc o hartă de istorie, cu puţină apă, desigur … Cu puţină apă, deoarece vârfurile munţilor şi deşerturile îmi irită gâtul … Nu-i că mănânc toată harta dintr-o dată. De obicei, o impart în bucăţi mai mici. Încerc s-o impart în aşa fel, încât să nu separ oraşele, statele sau chiar continentele. … De obicei, urmăresc cu atenţie liniile de graniţă şi, în timpul sfâşierii, mă străduiesc să nu-i rămân dator niciunui stat… Deşi, dacă aş vorbi de unde iese sufletul, ar trebui să accept că cea mai mare problemă o am cu statele mici… E groaznic când mă zbat să mănânc statele din Balcani!"
Pentru cei care ma mai cunosc si citesc acest blog, stiti unde sa ma gasiti. Acum insa sunt prea ocupata sa fiu la randul meu acel Enea, prea ocupata cu un vals, cu un Timp pierdut, cu un anotimp ...
I was in the eleventh grade, meeting Marquez’ One Hundred Years of Solitude, when I first heard and thought of this question. How can Literature die? How can God die? But after all, how can we die? …
Years passed by and I met different writers, different views, different novels. I miss that year, that grade, that age … in the same year I met the writings of James Joyce, Dubliners and A Portrait of the Artist, Bulgakov’s The Master and Margarita, Dante’s Divine Comedy, Kazantzakis’ Zorba the Greek, and some novels by Marquez. I began to be thirsty of Literature, to feel its voice in my heart. In the twelfth grade I read Goethe’s Faust and, as a graduation present to myself, I read Dostoyevsky’s The Brothers Karamazov. Lovely books. Probably I read in my life a couple of great books … then I met again Joyce, and I met myself in Ulysses, and I saw the birth of literature, of culture, of humanity, I met the Irish nation and the human nation, and at the same time, I started thinking of this question: can Literature die?
There are days when I can’t read. Sometimes weeks. There are books that I hate, that I judge, that I dislike, that I wish I had never heard. There are times when I think “oh, but I saw this theme/motif/idea somewhere else. And it was better.” Sometimes I am sorry that I read so much, that I saw so many things. Why? Because I LOVE to talk about Literature, but there are so few people that really read … the books that I love. And I feel miserable from time to time because I never really talk about these books … Furthermore, when you read the “best books” from a genre, it’s impossible for you to have any sympathy for the rest of the books. For instance, I love magical realism. I read 3-4 novels by Marquez (and the best remains A Hundred Years of Solitude), I read Rushdie, Bulgakov, and Cristina García’s Dreaming in Cuban. It is hard for me to like and to put in the category of magical realism a book like Rudolfo Anaya’s Bless me, Ultima. Of course that I shall probably use this book in teaching my students, of course that I found it a nice book, but you can’t ask me to love, to appreciate it. So if we think from this perspective, we could say that literature is dead for a part of me, for the part that read the books that should have come before “the easy ones”.
However, this year I stumbled across another writer. Leslie Marmon Silko. She’s an Indian, a Native American, and I said in my mind “this is something different”. And I guess it was. Have you ever thought how many writers, from various countries, have a story to tell? How many writers are unknown to us just because they are not English/American/French? How many writers are not good enough for us just because they are swallowed by Time and Unknown Space? Think of this.
Ceremony is a novel written by an Indian. It hides in its pages a different culture, extremely different from the West, from the things that we know, a world that could be understood completely only if you are an Indian. If you have seen movies like Burry my Heart at Wounded Knee, Thunderheart, Dancing with the Wolves, you would know the specific Indian atmosphere/style … like a lyrical ever-lasting song, beyond words. This is one of the things that I liked at this book: its style, how Tayo’s story is linked with Indian poems/traditions/legends. I have also liked the oscillation between past and present, between the chains of memories and the everlasting present. In this aspect, Faulkner helped me … indeed, he is more complicated, complex, more mythical, but still … I love writers that play with Time. Moreover, the narrator doesn’t offer to us complete access to the action, at least not all the time … after all, does it really matter the things that happen in a novel or is it most significant the atmosphere, the transmitted message (think of Woolf’s Mrs. Ramsay, from To the Lighthouse)?
It is a novel about loss – of identity, of dear ones, of a nation, of self, of will to live. A nice aspect that is present in Ceremony is the relation between Death and Life; Tayo, in his road (or his Ceremony), learns that there are things which are worse than Death. The more he accepts Death, the more he sees the World around him, the more he starts Living.
Remorse plays an important role here. Remorse for being who he is, for his roots, for being the survival of the war, for his brother’s death, for his family’s feeling. Silko presents not only how a war destroys a man and a nation, but how the white people (and not only) destroyed a culture.
“If the white people never looked beyond the lie, to see that theirs was a nation built on stolen land, then they would never be able to understand how they had been used by the witchery; they would never know that they were still being manipulated by those who knew how to stir the ingredients together: white thievery and injustice boiling up the anger and hatred that would finally destroy the world, the starving against the fat, the colored against the white. The destroyers had only to set it into motion, and sit back to count the casualties. But it was more than a body count, the lies devoured white hearts, and for more than 200 years white people had worked to fill their emptiness; they tried to glut the hollowness with patriotic wars and with great technology and the wealth it brought. And always they had been fooling themselves, and they knew it.”(Ceremony, 191)
But Tayo doesn’t want to be an Indian or a white fellow. He just wants to be a human being.
“It took a great deal of energy to be a human being, and the more the wind blew and the sun moved southwest, the less energy Tayo had.”(Ceremony, 25)
On the other hand, yes, there are various clichés presented in this book, themes that are also present in European/American books. One simple example could be the war and all the things that he causes, the remorse, the loss, the haunting of the past. But to me the key difference is the ceremony, the strong connection with the land, the level of humanity searched by the protagonist, his integrity in the Ceremony of Life ...
So, is Literature on its finale road? I think that all the readers will always have something to learn, to discover in it. I think that writers shall always have something to say, with their own voice, in their own style, to shape not only the outside world, but also their inside one. And if the outside world can be the same for many of us, the inside one has always something unique, different in it.
Era o dimineata calda, cu parfum de cafea. O masa de lemn, cu teancuri de carti care asteptau cuminti sa fie citite, cu foi albe si simple, care chemau gandurile sa le umple cu Viata. E inca o zi de iarna afara, cu fulgi mici, zburand incet intr-un oras pe jumatate adormit. Si mai sunt eu, cea dintr-o dimineata calda, cea dintr-o zi cu zapada. Acelasi EU.
Viata este absurda. Ironica, un joc continuu, o cautare, o asteptare prelungita-n timp, in cautarea unui "Forever". Am invatat de mult ca viata este absurda. Din scrierile oamenilor pe care-i port mereu cu mine, carora le-am oferit un coltisor in Ithaca : Kafka, Joyce, Ionesco, Faulkner, Ibsen, Carver, Bulgakov, Marquez, Kazanstakis, Rushdie, Beauvoir, Woolf, Preda, Sartre si altii de care am uitat acum. Viata e un proces nedrept pentru toti dintre noi, cu acelasi verdict absurd. Si cu toate acestea, Ea mai poarta un miros de cafea, un zambet, o imbratisare, o amintire, o Clipa care ascunde in Ea eternitatea. Poate ca paradoxal, acesta este farmecul Vietii : e prea scurta, e doar o Clipa, iar aceasta Clipa e cu adevarat eternitatea noastra.
Mai e absurda la un nivel din care eu nu apartin. Societatea. E o lume intoarsa pe dos, in care adeseori cei slabi conduc, cei fara principii, fara o coloana vertebrala. E absurd pentru nefericirea prezenta in ea, nefericirea aceea prelunga, usturatoare, nedreapta. Numai ca vezi tu, Nefericirea ne invata sa apreciem Fericirea ascunsa intr-o ora, in oamenii pe care-i iubim, pe care-i avem alaturi, in bratele carora indraznim sa ne aruncam cand suntem secati de puteri.
E un teatru absurd, nedrept, pe care-l iubim. Pana la capat. Poate ca la urma urmei asta inseamna Fericirea: dorinta de a trai, de a creea o schimbare, de a respira, de a avea puterea sa spui “e ok”. E dorinta arzatoare de a astepta o noua zi, de a dori avid o schimbare, de a lenevi in dimineti pustii in paturi albe, de a privi un munte, un rau, un lac, o bucata de pamant, de a simti cu adevarat un fulg micut de nea …
Astazi este … Astazi. Privesc un nor, ma arunc intr-o amintire, ma prind de un gand de viitor … si la fel ca anul trecut, ca acum 22 de ani, ca maine, ca poimaine, raman EU. E 1 Martie, ziua ... in care se dau martisoare. E nostim ca nu-mi place primavara (sau mai bine zis, ea nu ma place pe mine). Si cu toate acestea, in loc de traditionalul ,,o primavara frumoasa", am decis sa spun celor dragi « te iubesc ». In felul meu profund, sacru. E destula superficialitate pe lume, asa ca altii o pot avea si pentru mine.
Mai sunt obsedata de Timp. Timpul e o … chestie ciudata, de care ma simt strans legata. "Feel it deep, under your skin". And God, how I feel it ! Pentru ca nu pot sa uit mai nimic, pentru ca astazi calc pe treptele unei noi zile si in acelasi timp imi simt calcaile scufundate intr-un nisip umed, usturator de fierbinte, adancindu-ma din ce in ce mai mult in amintiri. O zi suprapusa alteia, amintindu-ti fiecare secunda din precedenta, cautandu-te pe tine. Si te gasesti : intr-un nor, intr-un fulg, intr-o privire, intr-un cuvant. Pentru ca sunt sclava Cuvintelor. Si a Amintirilor.
Silence is easy. Today, silence is easy. Who wants to live FOREVER? I do. “Forever is our Today”, so I want to live this Forever. Vreau sa dau Totul, si sa simt ca merita. Fiecare bataie de inima, fiecare amintire, fiecare Eu, fiecare noua zi.
el de zile. Un scriitor albanez, tanar, care preda dramaturgie contemporana la o Facultate de Arte. O piesa greluta, plina de simboluri, care ar merita sa fie citita cu atentie.