Insomnii

Locul unde mă simt cel mai acasă e locul unde semnalul nu mai ajunge, telefoanele devin doar simple aparate de fotografiat, iar zumzetul orașelor, al îndatoririlor, al așteptărilor şi al grijilor nu mai poate fi auzit până la tine. Locul unde timpul pare să fi stat în loc. 

În insomnia din această noapte mă gândeam ce bine ar fi să existe un buton pe care să-l apeşi şi totul să stea în loc, iar tu singur să ieşi din această încremenire şi să porneşti la drum, ca un Faust în propria călătorie. Printre oameni încremeniţi aşa cum gândul meu i-a prins, printre locuri ferite de distrugerile noastre, prin amorţeala tuturor... Ce bine ar fi să ieşi de aici, din extenuarea psihică şi fizică, din sarcinile pe care le ai de dus la îndeplinit, din grija pe care trebuie să o ai faţă de atâţia oameni, din teama pe care pandemia ţi-a creat-o pentru anumiţi oameni, din animalitatea, ignoranţa şi stupiditatea atâtor (ne)oameni, pentru care am ajuns aici. Nu ar putea oare să existe acest buton când totul devine prea mult, prin care, aşa cum un afiş spunea cândva, we could forget about life for a while, iar atunci când ne-am reîncărcat, să putem veni tiptil înapoi, şi să dăm drumul timpului să curgă, ca şi cum escapada noastră nu ar fi existat. 

Pentru un creier care se gândeşte la mult prea multe lucruri în acelaşi timp, care e într-o partidă permanentă de şah cu sine însuşi, şi un suflet care nu poate să treacă peste o fiinţă la nevoie fără să dea o mână de ajutor, singurele lucruri pe care le vor par paradoxal cele mai complicate şi mai greu de înțeles: simplitate. Normalitate - mi-e dor de asta -. Iar lumea să fie ok. Imagine this. 

Ada, My Most Beloved Dog. 30.07.2005 - 17.06.2020

It’s unfair. And more than painful. When you take a puppy or adopt a dog – no matter the age – you know that this moment will happen. And you know that it will hurt like hell. You do it for those special moments that only a person with pets can understand. If someone laughs or doesn’t understand what you feel when your dog dies, that person either doesn’t have a pet to know the feeling, or it lacks some of the human emotions. It’s too damn unfair. Their pain, their short lives, the hole that they leave behind, the last moments.  

Ada made me love small dogs. She was one of the smartest dogs that I have ever seen. A rebel one, crazy, but that gave so much love. And she made me smile every single day, no matter what my mood was. And although she stayed with us so little, we felt that we knew her since the beginning.

My dearest Ada, I don’t know where I can find another dog like you. And you will always be alive in our souls.

The Death of Artemio Cruz, or One Story of la Revolución

Mexico. A place of contradictions, of borderlands, where beauty mingles with corruption, freedom with imprisonment, tradition and rituals with the thirst of a better future, from the fights of Porfirio Diaz for the reform to his days of dictatorship, a country which is looking across the borders that always defined it – the borders with the United States, the borders between a glorious past and a corrupted present, the borders of mestizos and mestizas, of keeping their culture alive, inside an era of globalization.

Artemio Cruz. A man of contradictions, who at the beginning of the novel you simply loathe. He is the representation of the Mexican Revolution, of how and why things started and how they ended. Artemio starts fighting for the haciendas, for the freedom of the people. Instead of achieving this, he begins to fall fast into the other world, building his empire on treachery, bribery, and crimes. The only person that matters for him is himself, his well-being, and his life succumbed into pleasures. The other people around him – women that he raped, the woman that he married, women that he shared his bed with, born daughters and sons – do not matter.

“my only love has been to possess things, their sensual property? That’s what I love. The sheet I embrace. And all the rest, what is now passing before my eyes. A floor made of Italian marble, veined in green and black. The bottles that store up the summer of those places.”

“Who will you fuck over today in order to exist? Who tomorrow? Who will you use: the sons of the fucked mother are these objects, these beings that you will transform into objects for your own use, your pleasure, your domination, your disdain, your victory, your life.”

Artemio Cruz fascinates. I have always believed that being humane does not mean the good things that you do, the kindness, the nice gestures, but the elements which makes us vulnerable, the aspects which, paradoxically enough, get us closer to the animal world, and also the thirst of life found in the mundane. It is that “optical democracy” that defines us as a human being, in this world. So Artemio’s memories wander around sensuality, around beautiful, young women who accept him for his money, and luxurious parties, so different from the place in which he was born and raised. At the same time, as we go deeper into his thoughts, we find bits of remorse, of hints of unconfessed love, memories and thoughts which contradict one another – the strong, undefeated man becomes a puppet in the hands of destiny.

[…] days in which your destiny will pursue you like a bloodhound, will find you, will charge you dearly, will incarnate you with words and acts, complex, opaque, adipose matter, woven forever with the other, the impalpable, the substance of your spirit absorbed by matter

“He ordered you, you went to the Revolution: this memory does not leave me, it will not reach you. You will have no answer for the opposing, imposed codes, you innocent, you will want to be innocent, you did not choose on that night.”

But he did. The right and the wrong, the words that we say, the gestures that we do, the way we let our past define us – in a good or in a bad matter – he, and we alike, choose. That is why Artemio’s final thoughts gravitate also around the idea of free will vs. destiny, of things already planned for him. This is why I don’t see in him a courageous man, but a coward one – coward because he blames destiny for his actions, coward because he isn’t able to confess (and nurture) his love, coward because he runs away from suffering, hiding into his grandeur, his affairs and his illegal businesses, coward because he doesn’t take a stand in the Revolution and betrays everyone who once believed in him, because for him “Revolution’s all about, nothing else: being loyal to the leaders.”. And slowly, this disgust that you felt at the beginning is transformed into pity. From the moment he tragically loses the only person(s) who he loved, Artemio’s line between selfishness as a way of living and sociopathy gets blurred, the key moments where moral values fall one by one, like in a cards of dominos, letting behind an unscrupulous, hideous, and most of all, lonely person, in the immensity of his own empire.

“how shall I abandon… the solitude… of myself… to lose myself in… the solitude… of ourselves…”

I believe that Carlos Fuentes here writes a powerful, intense, masculine book, an attack to the Mexican society and the world of abuses that have taken place in this country. It is no wonder that this book is representative for the Latin American boom from the 1960s-1970s, in which we can find writers like Julio Cortazar, Jorge Luis Borges, and of course, Gabriel Garcia Marquez. It is not the main character that fascinated me the most, but Fuentes’ style and technique of writing, splitting a single perspective into echoes of past memories, where the reader should be aware that “Memory is satisfied desire.”, of faces that gets blurred one into another, and the use of stream of consciousness that he uses, creating thus sometimes powerful, lyrical paragraphs. It gives another portrait of Mexico’s quest of identity, of wealth, while moral values fall one by one.

“You will hear color, and you will touch sound, see smells, smell taste.”

“After all, how could there be real contrition without the recognition of the real evil in us? How can we understand sin, pardon for which we are to beg on our knees, if beforehand we don’t commit sin? Forget your life, let me put out the light, forget everything, and later we will pray together for forgiveness.”

“To live is to betray God. Every act in life, every act that affirms us as living beings, requires that the commandments of your God be broken.”

Margini

Astăzi a fost prea mult. Sau ieri. Sau tot ce s-a adunat. Cred că putem fi (și) proprii arhitecți ai propriilor vieți, lepădând pe rând acea moștenire lăsată în amintiri a priori, navigând împotriva curentului, a tot ceea ce am trăit cândva, conturându-ne propriul drum, propria urcare sau coborâre, dar mereu cu un preț – mereu există unul. Pushing the sky away. Îmi place să îmi imaginez că în aceste mii și mii de nuanțe de cenușiu putem lua un creion în mână și putem începe contura, putem mâzgâli cu mișcări mai stângace sau mai sigure, cum vrem ca aceste clipe aici să arate.

Dar azi a fost prea mult. Oboseala acumulată. Avalanșa de sarcini. Multitudinea de strigăte, de îmbrânciri, de sunete din toate părțile cărora simți că nu le mai poți face față. Timpul care pe de o parte pare să se fi oprit, iar pe de cealaltă parte care îți urlă în față că trebuie să te grăbești, că ceea ce ai început trebuie terminat, iar tu pur și simplu nu te mai vezi de tot ceea ce ar trebui făcut și de felul în care în interior te simți, de valurile de care nu mai vezi nimic. În timp ce oamenii pe care i-ai cunoscut de-o viață cad, iar amintirile pe care le credeai uitate renasc. În timp ce lumea devine mai haotică decât este. În timp ce te simți de luni bune într-o cușcă, iar tot ceea ce îți dorești e să fugi cu toată viteza departe de betoane, de gri, de orașe prăfuite, de viruși, de sunete, fugind cât de tare poți pe-un vârf de munte sau direct în mare.

Astăzi a fost prea mult. Până la propria margine. Până pe-un peron pustiu de-al lui Paler. Până la neființă. Până la capătul cuvintelor.  

Avalanche

Been feeling like in front of an avalanche for months. That’s how I would describe this year so far. Hearing its sound inside and outside of me, fearing the unstoppable, having no force in front of Life and Death. Seeing Death everywhere – on the TV, at people you know, in your beloved dog, in your relatives. Being at the same time kicked when you least expect from all the directions. And you stay in front of it, immovable, unable to run or look away, trying with all your force to stay calm and breathe and do your best and finish what you started. When the entire world, inside and outside, is at war. Just seeing how it gets closer and closer to you. 

All the world is grey

Încă de pe băncile liceului, când îmi imaginam viața oamenilor în vreme de război, când învățam despre distrugerile în masă cauzate de Om, am început în a-mi fi teamă de acesta. Cred că ultimele săptămâni ne-au arătat că unii dintre noi nu avem minte nici cât o găină, că nu putem raționaliza ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că ne lăsăm doborâți de egoismul nostru suprem, fără a ne gândi că prin el îi putem ucide și pe ceilalți. 

Nu cred că mulți dintre noi vor învăța din ce se întâmplă astăzi, așa cum se tot vehiculează pe rețele de socializare. Cine să învețe? În miile sale de ani, omenirea a trecut prin sute de calamități și nenorociri – multe mai puternice decât ceea ce trăim astăzi – și mereu fiecare s-a întors la propria natură, cei conștienți vor rămâne așa, cei inconștienți se vor întoarce la inconștiențele lor. Nu simt că viața mea a devenit mai liniștită, ci din contra, simt că totul în jurul meu a devenit doar sunet: un zumzet continuu, neîntrerupt, digital, sub acel zgomot alb al lui Delillo, a acelei amenințări tăcute, prezentă acum în casele tuturor, și că îmi este dor să mă reîncarc, așa cum am făcut-o mai mereu, în mijlocul naturii. Pentru prima dată în viață, mă bucur că nu am un copil. Și că da, așa cum o dragă prietenă spunea, natura are nevoie de o pauză de la noi, are și avea de mult nevoia de această pauză, pentru că suntem cele mai cretine animale pe care pământul a putut să le vadă în existența lui. 

Îmi vin în minte zilele acestea cuvintele lui Paler, ,,Doamne, apără-mă de mine însumi ...”, și spun, la rândul meu, Doamne, apără-ne de noi înșine.

Mama

Pentru unii, a aduce un copil pe lume e ceva instinctiv. Pentru alții mai pragmatici, a aduce un copil înseamnă a crede în ceva – într-un Dumnezeu, sau poate și mai important, în omenire, și în viitorul nostru ca specie. Cum poți oare să creezi un copil dacă nu crezi în viitorul nostru, într-o lume mai bună, în care ea/el să trăiască?

Îmi este teamă de lumea de mâine, de pericolul pe care noi înșine îl reprezentăm, de momentul la care am ajuns acum. Știu doar că a fi mamă, deși poate începe de la un motiv egoist, înseamnă cea mai mare responsabilitate pe care un om o poate avea față de o altă ființă umană, și că indiferent ce simți pentru cea care ți-a dat viață, nu prea poate exista acea rupere, acel divorț, acel sfârșit care există în alte relații. Pe mama, prezentă aici sau dincolo, o porți mereu în tine, o vezi în oglindă, așa cum tu pentru ea ești cea mai importantă ființă din câte există, și cred că unii înțeleg această relație abia atunci când devin ei înșiși părinți.

Sunt tot felul de mame ... mame hiperprotectoare, mame cool, mame care dictează sau mame care își învață copiii să fie independenți, mame care devin fiice pentru copiii lor, mame care își iubesc copilul încă dinainte de a se naște sau mame care trebuie să își țină copilul în brațe pentru prima oară pentru a înțelege pe deplin acest cuvânt, și mai sunt și acele mame care, din păcate, nu ar trebui să fie niciodate mame.

Relația mea cu mama a fost una complicată. Niciodată – sau rareori - spusă, arzând minimalist în fiecare zi. De la religie, idei preconcepute, încrederea în oameni, la ceea ce eu sunt astăzi, la ceea ce ea a fost întotdeauna. Le-am admirat mereu pe acele femei care au știut cum să se împrietenească cu fiicele (fii) lor. Și mai mult pe cele care au știut să împletească cariera cu familia și le-au dat o altfel de lecție copiilor lor. M-am simțit răspunzătoare pentru toate lucrurile la care mama a trebuit să renunțe pentru mine, și mi-am promis că am să încerc să nu fiu ca ea în privința asta, paradoxal, tocmai pentru a-mi învăța copilul de a exista și în afara casei, de a decide ea/el singur dacă vrea sau nu un copil. Le-am admirat și invidiat pe prietenele mele care au avut acea relație cool cu mama lor în adolescență. Și am învățat în ultimii ani, poate și din cauza aniilor care au început deja să își spună cuvântul, poate și din cauza conștientizării că va veni un timp când ea nu va mai fi aici, să încerc măcar să fac pace cu ceea ce a fost, să am mai multă răbdare, să încerc din răsputeri să înțeleg și să accept diferențele care mereu vor fi aici.

Mama. Nu de 8 martie, nu de ziua ei. Acea împletire a paradoxurilor, care uneori ne sfâșie – din prea multă dragoste, din prea multe schimbări în ea, din cauza timpului necruțător, din cauza amintirilor pe care le avem. Oricât de greu ne este, oricât de frică ne este – de sfârșit, sau de a nu ajunge și noi ca ea -, indiferent dacă ne dorim sau nu un copil, nu putem să tăiem ceea ce doare, nu putem abandona. E ceea ce a fost înaintea noastră, e cordonul pe care îl purtăm mereu în noi. Oricât de tare doare. Sau oricât de tare o iubim. Mama, care la final, ajunge la fel de lipsită de apărare așa cum am fost noi cândva, la începuturi.