Încă de pe băncile liceului, când îmi imaginam viața oamenilor în vreme de război, când învățam despre distrugerile în masă cauzate de Om, am început în a-mi fi teamă de acesta. Cred că ultimele săptămâni ne-au arătat că unii dintre noi nu avem minte nici cât o găină, că nu putem raționaliza ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că ne lăsăm doborâți de egoismul nostru suprem, fără a ne gândi că prin el îi putem ucide și pe ceilalți.
Nu cred că mulți dintre noi vor învăța din ce se întâmplă astăzi, așa cum se tot vehiculează pe rețele de socializare. Cine să învețe? În miile sale de ani, omenirea a trecut prin sute de calamități și nenorociri – multe mai puternice decât ceea ce trăim astăzi – și mereu fiecare s-a întors la propria natură, cei conștienți vor rămâne așa, cei inconștienți se vor întoarce la inconștiențele lor. Nu simt că viața mea a devenit mai liniștită, ci din contra, simt că totul în jurul meu a devenit doar sunet: un zumzet continuu, neîntrerupt, digital, sub acel zgomot alb al lui Delillo, a acelei amenințări tăcute, prezentă acum în casele tuturor, și că îmi este dor să mă reîncarc, așa cum am făcut-o mai mereu, în mijlocul naturii. Pentru prima dată în viață, mă bucur că nu am un copil. Și că da, așa cum o dragă prietenă spunea, natura are nevoie de o pauză de la noi, are și avea de mult nevoia de această pauză, pentru că suntem cele mai cretine animale pe care pământul a putut să le vadă în existența lui.
Îmi vin în minte zilele acestea cuvintele lui Paler, ,,Doamne, apără-mă de mine însumi ...”, și spun, la rândul meu, Doamne, apără-ne de noi înșine.
No comments:
Post a Comment