Pentru unii, a aduce un copil pe lume e ceva instinctiv. Pentru alții mai pragmatici, a aduce un copil înseamnă a crede în ceva – într-un Dumnezeu, sau poate și mai important, în omenire, și în viitorul nostru ca specie. Cum poți oare să creezi un copil dacă nu crezi în viitorul nostru, într-o lume mai bună, în care ea/el să trăiască?
Îmi este teamă de lumea de mâine, de pericolul pe care noi înșine îl reprezentăm, de momentul la care am ajuns acum. Știu doar că a fi mamă, deși poate începe de la un motiv egoist, înseamnă cea mai mare responsabilitate pe care un om o poate avea față de o altă ființă umană, și că indiferent ce simți pentru cea care ți-a dat viață, nu prea poate exista acea rupere, acel divorț, acel sfârșit care există în alte relații. Pe mama, prezentă aici sau dincolo, o porți mereu în tine, o vezi în oglindă, așa cum tu pentru ea ești cea mai importantă ființă din câte există, și cred că unii înțeleg această relație abia atunci când devin ei înșiși părinți.
Sunt tot felul de mame ... mame hiperprotectoare, mame cool, mame care dictează sau mame care își învață copiii să fie independenți, mame care devin fiice pentru copiii lor, mame care își iubesc copilul încă dinainte de a se naște sau mame care trebuie să își țină copilul în brațe pentru prima oară pentru a înțelege pe deplin acest cuvânt, și mai sunt și acele mame care, din păcate, nu ar trebui să fie niciodate mame.
Relația mea cu mama a fost una complicată. Niciodată – sau rareori - spusă, arzând minimalist în fiecare zi. De la religie, idei preconcepute, încrederea în oameni, la ceea ce eu sunt astăzi, la ceea ce ea a fost întotdeauna. Le-am admirat mereu pe acele femei care au știut cum să se împrietenească cu fiicele (fii) lor. Și mai mult pe cele care au știut să împletească cariera cu familia și le-au dat o altfel de lecție copiilor lor. M-am simțit răspunzătoare pentru toate lucrurile la care mama a trebuit să renunțe pentru mine, și mi-am promis că am să încerc să nu fiu ca ea în privința asta, paradoxal, tocmai pentru a-mi învăța copilul de a exista și în afara casei, de a decide ea/el singur dacă vrea sau nu un copil. Le-am admirat și invidiat pe prietenele mele care au avut acea relație cool cu mama lor în adolescență. Și am învățat în ultimii ani, poate și din cauza aniilor care au început deja să își spună cuvântul, poate și din cauza conștientizării că va veni un timp când ea nu va mai fi aici, să încerc măcar să fac pace cu ceea ce a fost, să am mai multă răbdare, să încerc din răsputeri să înțeleg și să accept diferențele care mereu vor fi aici.
Mama. Nu de 8 martie, nu de ziua ei. Acea împletire a paradoxurilor, care uneori ne sfâșie – din prea multă dragoste, din prea multe schimbări în ea, din cauza timpului necruțător, din cauza amintirilor pe care le avem. Oricât de greu ne este, oricât de frică ne este – de sfârșit, sau de a nu ajunge și noi ca ea -, indiferent dacă ne dorim sau nu un copil, nu putem să tăiem ceea ce doare, nu putem abandona. E ceea ce a fost înaintea noastră, e cordonul pe care îl purtăm mereu în noi. Oricât de tare doare. Sau oricât de tare o iubim. Mama, care la final, ajunge la fel de lipsită de apărare așa cum am fost noi cândva, la începuturi.
Eu văd o contradicție în propoziția asta: Pentru alții mai pragmatici, a aduce un copil înseamnă a crede în ceva – într-un Dumnezeu, sau poate și mai important, în omenire.
ReplyDeleteDepinde. A fi pragmatic nu cred că înseamnă a fi ateu, a nu crede în nimic, ci mai degrabă în a cântări argumentele și a analiza cu luciditate o anumită problemă. Majoritatea oamenilor fac un copil că ,,așa trebuie/a lăsa ceva în urmă/a realiza ceva", dar puțini se gândesc la lumea în care trăiesc și ce lasă moștenire acelui copil, în ce fel de lume au curajul de a aduce o ființă umană. O persoană conștientă de lumea în care trăiește, care se întreabă ce va fi peste 5, 10, 20, 30 de ani, trebuie să aibă măcar un gram de încredere în ziua de mâine atunci când se decide să aducă o altă ființă umană pe lume.
Delete