The Catcher in the Rye

Neputință. Și furie. Nepăsare. Probabil ce mă doare și mă sperie cel mai tare în ființa umană este nesimțirea crasă pe care o înrădăcinăm în copiii noștri sau pe care o aplicăm celorlalți. Nesimțire pe care o resimți în ființe pentru care un salut este prea mult, în făpturi pline de sine, care nu înțeleg ce e respectul pentru cei din jurul lor, care nu se văd decât pe sine, în oameni care scurmă vieți fără să se gândească o secundă. Nesimțire împletită cu egoism și incultură pentru care am ajuns aici.

Poate că printre lucrurile care m-au făcut să fiu profesor a fost și dorința de a-i prinde pe ceilalți, de a nu abandona, de a face acea diferență pe care uneori cu greu o vezi sau care e adesori uitată. Nu știu să fac lucrurile cu măsură, așa cum nu știu să simt cu măsură. Știu doar cât mă implic. Până la epuizare. Știu cât mă îndoiesc de mine când lucrurile scapă de sub control... poate că am fost prea docilă, sau prea severă, poate că am fost prea obosită să mai am destulă răbdare și să mai ascult, poate că trebuia să fac lucrurile altfel, dar cum?...

 Tot încercăm să lăsăm acea amprentă prin miile de modalități de a ajunge la celălalt, la a nu fi indiferent(ă) la lipsa de educație din jur, la a îndrăzni să fii diferit și să mai speri la o lume mai bună, în acea lume care ți-a arătat de atâtea ori câte nuanțe de cenușiu are. A fi diferit nu prin a fi genial, ci a fi acel cineva care nu mai aruncă gunoiul așa cum îi vine, a fi acel cineva care nu dă sute de euro pe un câine pe care apoi îl abandonează, a fi diferit prin a nu fi ăla care întoarce spatele când celălalt cade. A fi diferit prin a fi ghidat de o moralitate interioară și nu de o divinitate care îți garantează viața veșnică.

Așa că întinzi o mână de ajutor și încerci să nu renunți și la acel copil care te-a scos din sărite când erai și ești deja la capătul puterilor. Salvezi animale care erau condamnate din naștere la o moarte prematură, și investești, emoții, timp și bani, pentru a le mai da o șansă... până când altcineva reușește să distrugă într-o singură secundă tot ce te-ai chinuit să faci. Îndrăznești să crezi că mai există și altceva. Și ori de câte ori ți se arată că nu, că asta suntem, ori de câte ori ajungi la pământ și simți că nu mai ai cum să te ridici, pui punct și o iei de la capăt. De mii și mii de ori. Oricât de tare doare. Pentru că doare, de fiecare dată.

“Anyway, I keep picturing all these little kids playing some game in this big field of rye and all. Thousands of little kids, and nobody's around - nobody big, I mean - except me. And I'm standing on the edge of some crazy cliff. What I have to do, I have to catch everybody if they start to go over the cliff - I mean if they're running and they don't look where they're going I have to come out from somewhere and catch them. That's all I do all day. I'd just be the catcher in the rye and all. I know it's crazy, but that's the only thing I'd really like to be.” (J.D. Salinger)