Astăzi a fost prea mult. Sau ieri. Sau tot ce s-a
adunat. Cred că putem fi (și) proprii arhitecți ai propriilor vieți, lepădând
pe rând acea moștenire lăsată în amintiri a priori, navigând împotriva
curentului, a tot ceea ce am trăit cândva, conturându-ne propriul drum, propria
urcare sau coborâre, dar mereu cu un preț – mereu există unul. Pushing the sky
away. Îmi place să îmi imaginez că în aceste mii și mii de nuanțe de cenușiu
putem lua un creion în mână și putem începe contura, putem mâzgâli cu mișcări
mai stângace sau mai sigure, cum vrem ca aceste clipe aici să arate.
Dar azi a fost prea mult. Oboseala acumulată.
Avalanșa de sarcini. Multitudinea de strigăte, de îmbrânciri, de sunete din
toate părțile cărora simți că nu le mai poți face față. Timpul care pe de o
parte pare să se fi oprit, iar pe de cealaltă parte care îți urlă în față că
trebuie să te grăbești, că ceea ce ai început trebuie terminat, iar tu pur și
simplu nu te mai vezi de tot ceea ce ar trebui făcut și de felul în care în
interior te simți, de valurile de care nu mai vezi nimic. În timp ce oamenii pe
care i-ai cunoscut de-o viață cad, iar amintirile pe care le credeai uitate
renasc. În timp ce lumea devine mai haotică decât este. În timp ce te simți de
luni bune într-o cușcă, iar tot ceea ce îți dorești e să fugi cu toată viteza
departe de betoane, de gri, de orașe prăfuite, de viruși, de sunete, fugind cât
de tare poți pe-un vârf de munte sau direct în mare.
Astăzi a fost prea mult. Până la propria margine.
Până pe-un peron pustiu de-al lui Paler. Până la neființă. Până la capătul
cuvintelor.
No comments:
Post a Comment