Recviem

God is war.

       M-am simțit în ultimele săptămâni pe un adevărat câmp de luptă, în încercări disperate de a duce la capăt o nouă zi, de a supraviețui multitudinilor de sarcini în care am ajuns să fiu îngropată, de a încerca să sparg acel vid în care îmi simțeam cuvintele pierdute înainte de a fi rostite.

      Nu am simțit niciodată în fața războiului, fie el personal sau social, acea reverență, acea sete de glorie, acea luptă pentru un ideal așa cum îl întâlnim în anumite cărți de istorie sau de război. Am văzut mereu în spatele Războiului poveștile nescrise, viețile curmate ale celor mulți. Am văzut absurdul din el, absurdul care înghițea, care îngropa tot ce definea un om, absurdul care ignora evanescența noastră și scotea la iveală tot răul care stă ascuns în om.  

       Am început de ceva timp Recviem pentru Est de Andrei Makine, roman în care am înaintat cu greu, prea plictisită de o altă carte despre război, prea obosită pentru a înțelege ceva din exteriorul meu, prea saturată de tot ceea ce se întâmpla în fața mea. Am abandonat-o la un moment dat, în mijlocul propriului război personal pe care simțeam că îl pierd cu fiecare oră în plus lucrată, reluând-o apoi după alte câteva încercări eșuate.

        Ajunsă la jumătate, și pe drumul de a o scoate de astă dată la capăt, sunt două motive pentru care lectura lui Makine a fost mai dificilă. În primul rând, McCarthy. Harold Bloom spunea despre Blood Meridian că este Western-ul suprem, că nimic nu se mai poate scrie după el. Cred că și în cazul războiului, după ce parcurgi Blood Meridian, nu mai poți citi o carte despre război (din oricare parte a lumii) pentru a ți se aduce ceva nou, fără a te gândi la acel God is War.

         Al doilea motiv a fost propriul meu război personal, al cărui voce adâncă se reflectă în Recviem, acea oglindă pusă în față, în căutarea unui sens, a adevărului, a ceva care să îți dea puterea de a continua și de a găsi cea mai bună soluție pentru orice va urma să vină. 

Carpe Diem

,,Daţi-mi un trup,

voi munţilor,

mărilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi

şi-aş apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt."

Lucian Blaga

Feeling life rushing through your veins. Feeling time stopping or passing on the corridors of life. Feeling our immortality in front of nature. This is what I feel when I am in the middle of mountains, trying to reach the top, looking at everything from above. That feeling of awe, that moment when you forget all your history, when you simply want to sit somewhere, remembering how to breathe after a long time, despite knowing that when you get up from there, and leaving that place, other noises, other duties, other meaningless routines will start all over again.

I don’t know why some people forget to look in front of them, why Life has been transferred from this reality to virtual reality, why some are so busy taking pictures (and selfies), checking-in, that they ignore what is in front of them. I don’t know why some people are so blind, so shallow, so empty of meaning. And I pity them, pity this lack of meaning, lack of understanding, of being unable to find joy beyond a photograph posted on Facebook. I pity the new generations who are already too tired to travel, for whom trips mean only booze and staying locked in a room, with their phones in their hands. I pity people who keep on posting pictures from plays or opera (without understanding what is in front of them), people who keep on posting every minute of their lives, from what they are eating to the places that they are visiting. I don’t know why we keep on forgetting that we are all going to die one day.   

I have always been searching for my kind of people, for roots, for making a difference. I have always had a problem finding the right people for me, and maybe making myself understood. And it’s ironic how even when you feel at the end, you still feel that burst of energy that you still want and have to offer, even when you are surrounded by the most shallow people from the entire world, you still discover some people/kids for whom you have some things to learn. And in my new defeatedness – because this is how the last weeks have been felt – I still try desperately to cling to something.    

Fragile

Here is your crown

And your seal and rings

And here is your love

For all things ...

I miss the blood rushing through my veins, I miss real conversations, I miss being able to open myself up, I miss playing, I miss mad, beautiful people, and I get so angry when everyone around me keeps asking me only about the places where I work. I miss Life. I miss being remembered. I miss being seen as a Human being.

La Terre vue du ciel

There are things which refuse to be written, but we, as humble human beings, try so desperately to express them. Emotions, feelings, moods. Let’s call it for now Poetry. I have always been looking for it in my kind of humans, in art, in literature, in paintings, in music, in figure skating. That’s my religion and my hubris. I love playing – with words, gestures, symbols, worlds, constructing and putting together puzzles for a bigger picture. I believe that in a world full of greyness, the only thing that remained for us is the play, or the dance. Otherwise, indeed, we would be lost. And this song is my unwritten poem of today. 

Satin Birds

Mi se întâmplă uneori să închid ochii, așteptând ca sunetul din mintea mea să dispară sau să fie înghețat pentru măcar câteva secunde. Sunt momente când tot căutăm ... o limbă prin care să ne redăm cel mai bine, un înțeles, un țel, un scop, ceva în care să credem până la capăt. Sunt zile când cea mai bună soluție pare un tren în prag de noapte, cu o destinație necunoscută, de unul singur, în căutarea tăcerii, a vindecării și al acelui Eu care să îți aparțină.

,,Cine sunt eu?” Mereu m-am identificat prin munca pe care o fac, de mică am vrut să scriu și să predau, în ordinea asta. Ador să fiu profesor, să lucrez cu toate vârstele, să educ, să cred și să ofer. Jobul pe care mi l-am ales nu este o simplă sursă de venit sau doar o meserie pe care trebuie să o practic. Este o parte din mine, pentru care am tot dat (prea) multe lucruri, de la acel Timp pentru mine, la doctoratul care s-a blocat într-un anumit punct, de la oamenii de care nu am avut timp să îi cunosc și până la visurile pe care le aveam cândva. Simt uneori că din cauza sistemului, profesia mea a devenit o parte bolnavă din mine, care acaparează din ce în ce mai mult din cine sunt cu adevărat.

M-am întâlnit chiar astăzi cu o fostă elevă pe care am avut-o acum ceva ani. Una dintre satisfacțiile pe care le ai ca profesor este acel zâmbet pe care îl primești de la foștii elevi, acea bucurie sinceră de revedere, și acea stare de bine, de liniște pe care o ai la o clasă atunci când reușești cu adevărat să ajungi la ei. Dar pe lângă aceste lucruri, mai este și sistemul care e din ce în ce mai corupt, hârtiile în care ești îngropat, banii pe care îi aduci de acasă, oamenii cu care nu poți lucra, lucrurile și activitățile inutile pe care trebuie să le faci, care amintesc de un sistem de altădată și care se încăpățânează să ne bântuie prezentul, ca niște fantome ale comunismului., Și apoi mai este TIMPUL pe care îl tot dai celorlalți, în schimbul căruia uneori primești replici acide sau părinți nemulțumiți, cărora le e mai ușor să blameze decât să își recunoască vina.

A preda, a lucra cu Omul, a ajuta, e o parte importantă din mine, dar nu e tot întregul. Sunt ceea ce scriu și toate acele idei care se tot zbat și se lovesc de gratiile realității în care trăiesc, sunt acei puțini oameni pe care îi îndrăgesc și îi prefer, sunt toate lucrurile pe care mi le doresc și în care cândva am crezut.

Mă gândesc așadar uneori să renunț – în ultimul timp din ce în ce mai mult. Mă gândesc să las sistemul cu teancul lui de hârtii inutile, cu mentalitatea sa învechită și să mă îndrept spre altceva. Mă opresc apoi din drum amintindu-mi de copiii care mi-au zâmbit, de toate încercările de a lăsa o amprentă în viața lor, de a face o diferență. Mă gândesc la cum ar fi dacă toți profesorii dedicați și-ar face valiza și ar pleca din învățământ. Cum ar arăta atunci sistemul nostru? Mă gândesc la toți copiii de azi, la cei de mâine, la copiii pe care i-am putea avea și care ar trebui să facă față unui sistem clădit pe ruinele celui de azi. În ce fel de țară, în ce fel de sistem, cu ce fel de profesori vor lucra copiii noștri?

Nu știu dacă vreau să rămân până la capăt. Știu că îmi este dor de lucruri pe care odinioară aveam timp să le fac, mi-e dor de respectul pe care îl primeam pentru munca depusă, mi-e dor să scriu, mi-e dor să mă plimb, mi-e dor de toți oamenii frumoși și de toate locurile pe care nu le-am cunoscut încă. Și simt că în fața sistemului de acum, mă prăbușesc la finalul fiecărei zile, ca un Sisif care și-a dus la bun sfârșit misiunea, pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt. 

Back to Square One

Pensamos que somos las víctimas del tiempo. En realidad la vía del mundo no es fijada en ningún lugar. Cómo sería posible? Nosotros mismos somos nuestra propria jornada. Y por eso somos el tiempo también. Somos lo mismo. Fugitivo. Inescrutable. Desapíadado.

Cormac McCarthy

Îmi imaginez uneori stând pe marginea unui lac și privind liniștea din fața mea. Fără trecut, fără amintiri, fără exemple de urmat, doar acest stillness în care mă pot afunda și pe care îl pot modela după voia și imaginația mea. Mă gândesc la toți oamenii care au stat în fața unui astfel de lac, dornici de a crea ceva, de a se crea pe ei înșiși, de a nu avea cu adevărat povara trecutului.

Așa cum s-a spus de nenumărate ori, artistul de astăzi trebuie să fie un postmodernist până în măduva oaselor. ,,The ugly truth is that books are made out of other books”, cum spunea McCarthy. Toate istorisirile au fost transmise, toate temele au fost epuizate, toate religiile și toate poveștile care au fost spuse cândva s-au transformat în mituri, în surse pentru acești cei care vor să vină.

,,Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci?” spunea Marin Sorescu în Iona. Artistul din zilele de astăzi se naște purtând în el artiștii trecutului, creațiile anterioare, tot ce a fost creat și spus înaintea lui. După atâția mii de ani, se mai poate spune ceva nou?

Urmăresc de ceva săptămâni Fargo și poate că dincolo de realizările cinematografice ale acestui serial, dincolo de actori, de construcția scenelor, de absurdul din el, ceea ce poate că m-a atras cel mai mult este această intertextualitate și până unde poate merge. Pe frații Coen îi știu de la No Country for Old Men – singurii care au reușit să-l înțeleagă și să-l transpună pe McCarthy pe micile ecrane (omițând aici The Sunset Limited). Poate că această sete a mea de a reface firul se trage de la James Joyce (Ulysses vs. Odiseea), de la anii copilăriei, de la felul în care memoria mea se joacă cu propriile amintiri. Un omagiu adus filmelor acestor doi regizori a devenit ceva nou, în care cred că adevărata ingeniozitate este acest vechi, acele secvențe/replici/personaje adunate și transpuse aici, într-un singur loc.

Așa că stau pe marginea acestui lac, ascultând sunetul din liniștea miilor de ani dinaintea mea, încercând să le descifrez și să le învăț limbajul, încercând să pătrund în lumea lor. Pentru mine, acest lac este coala de hârtie, pentru alții este lumea cinematografiei, a teatrului, a picturii, a artei. Retrăim clipă de clipă ce a fost cândva, mai vechi decât noi, atemporal, în care fie ne pierdem, fie reușim să (ne) acceptăm și să modelăm ceea ce avem deja. 

29

Am vrut să scriu altceva aici, dar am văzut pe un dealcudor o leapșă de care am să mă folosesc puțin în postarea aceasta.

1.   Iubesc să citesc cărți cu un stil diferit de cele normale, ,,complexe”, care îmi pun creierul în mișcare.
2. Îmi plac câinii și mereu mă văd având cel puțin unul lângă mine (momentan am 3).
3. Țin minte mult prea multe lucruri, deși memoria mea nu merge mână-n mână cu concentrarea.
4. Detest că am o mulțime de complexe. 
5. Iubesc natura și mă simt cu adevărat acasă în mijlocul ei.
6. Îmi plac călătoriile.
7. Nu stau deloc bine cu simțul orientării. 
8. Sunt o persoană introvertită, deși în mediul social mai reușesc să ascund asta.
9. Îmi plac lucrurile simple.
10. Nu suport zgomotele și certurile.
11. Îmi place să îi ajut pe cei din jurul meu, dar nu las foarte multă lume aproape de mine.
12. Am renunțat demult în a mai avea pretenții la oamenii din jurul meu.
13. Îmi place muzica clasică și ambientală.
14. Ador și îmi este tare dor să patinez.
15. Am o colecție de felicitări de la vârsta de 6 ani.
16. Scriu mai mereu, deși nu mai vorbesc despre asta de ceva timp.
17. Sunt o persoană extrem de empatică, și în același timp (prea) pragmatică și rațională și mă gândesc la mai multe aspecte înainte de a lua o decizie.
18. Nu am răbdare să urmăresc filme de una singură.
19. Asociez amintirile sau stările de moment cu diverse melodii.
20. Mi-a plăcut cândva tare mult să dansez.
21. Vreau mereu mai mult de la mine și în același timp uneori simt că nu am făcut nimic în viață.
22. Îmi este foarte greu să vorbesc despre mine sau să cer ajutorul.
23. Văd mereu în fiecare om povestea din spate și de aceea îmi este greu să îi judec sau să mă iau de ei atunci când e cazul.
24. Îmi place să merg la teatru și aș vrea să fac asta mai des.
25. Ador muntele și zăpada, toamna plină de culori și lucrurile/locurile artistice.
26. Mi-ar fi plăcut și uneori mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să fi făcut psihologia.
27. Mă simt uneori singură și mă gândesc că într-adevăr, ignorance is bliss.
28. Îmi plac oamenii colorați și nebuni, cu simț artistic, diferiți de restul lumii.
29. Sunt mai mereu omul pe care ceilalți contează atunci când vine vorba de ajutor.