Trainspotting

I don’t like weak people. I don’t like people who keep blaming their life, their family, their destiny, a divinity for their own mistakes. I don’t like hearing “this is what my mother/father did when I was a kid, so I cannot be otherwise.” Yes, you damn can. With great effort, and indeed with some side-effects, but you can. All of us can. Because after all, isn’t what all of us want, to be a better person, and to be happy in life?

I understand that life’s a bitch. Meaningless, pointless, and there are few chances that in the future things will be better (although, as humans, we keep on hoping). But as Cormac McCarthy has kept on saying, we, the few ones, must “carry on the fire”, in this bad, absurd, vicious world, despite knowing that things will always be the same, that we cannot change humanity, that God won’t appear from nowhere and say “I’m here, I’m back”, that the world will keep pushing us down and didn’t care for our own suffering.   

I read half of Trainspotting. If I had to vote for the worst book that I read this year I think this would be. I get its point, I see the struggle, the misery, the absurdity of life – but is it the only book of literature that does this? And it is simply not the book for me. 

People may be attracted to it because of its Scottish dialect, its overuse of words like “cunt” and “fuck”, of its easy, neat construction of episodes. But when it comes to style and technique, it is just a novel that depicts well the world of addicts, and that’s it. Moreover, when it comes to the construction of characters one can easily observe how empathy and remorse are absent: when friends are dying, when babies are found dead and everyone asks for another injection. You could read in this book how someone is stealing something or how a baby dies, the language to describe these events is the same. And on a psychological level, I can get the author’s point of view: for an addict, nothing matters, only the drug.

I guess that my problem with this book is on a personal level. I really know that life’s a bitch, and life for the unprivileged ones is harsh, I know that everybody wants a goal, a difference in this life, but in the end, we all wish for that house, that family, that car and that steady job, for personal happiness. But I simply cannot read about such weak characters, who use drugs to escape the cruel (or invented) reality. Where is their will to get up from that place, from that apathy, where is their character? And if you have read this novel (or at least some pages of it), please think of Jack Kerouac’s The Road or Piri Thomas’ Down These Mean Streets.

Literature depicts Life (and Death), in all of its (their) aspects. I want to hear from it the struggle. The war within. The madness and the creation.  

December Blues

“Winter is the time for comfort, for good food and warmth, for the touch of a friendly hand and for a talk beside the fire: it is the time for home.”

And this is what winter/December has always meant for me. Not material gifts, not tiredness from all the cleaning, not school holiday, not PhD. time-to-read, not coldness. But warmth, stability, tranquility, kindness. That only time of the year when you expect to receive a small part of what you gave during the year. A hug, a warm gesture. And definitely not wishing, foolishly trying to run from another “deja-vu” December .....  

Shape of my heart

I am sitting on the verge of an abyss, reading Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra. I try to look around, see a shape, a colour, a being. But it is just us, with a book between. The other half sits this time next to me, smoking a cigarette. We don’t speak. We just listen. The sound of silence, the sound of people, the sound of life and death.

I think that if one reads this book with the eyes of the present it does not say a damn thing. It is old, too pathetic, full of misogyny – and we don’t like this, do we? But you see, going beyond that, looking at it with the eyes of the past, it does say the things that we carry inside ourselves, the things that we learnt, the things that greatest writers try to teach the human kind … things that most of us maybe we don’t hear, or see, or understand.

I close my eyes and I try to breathe. I can’t. I only feel her chilling breath beside me, and the smell of smoke and dust raising in the air. It is my world here, but it is she who is more alive than me … so the abyss becomes my sea, and I feel the cold water beneath my feet. I don’t want to open my eyes. I don’t want to fall. I don’t want to listen to her, although ...

We all knew this before, what Nietzsche said … I knew it, somehow I believed that all human beings carry inside themselves this a priori knowledge … but do they?

We know that we should not think only of ourselves. And still, so many are so blind by their selfishness. It is that “I”, that “ego” that is the most important. The one who destroys families, countries, people … the "I" who shapes wars. The "I" of greed. The world would be indeed a better place if we could all give (and forgive) more … but human beings simply can’t go beyond the “I”.

We know that we should not have children only for the sake of species, for our fear of death, for the way the world is and judges. And still, too many of us have children for these reasons.  

We know that we should offer kindness, generosity, the better half of us to the humanity. But let’s face it, how many of us do this? And if we do, what does humanity offer in exchange?

And we keep saying that “I want to be a better half of me” … what does this mean? Do we really become better halves or do we just become the image of the world, of other billions of humans before us? We are born, we get married, we have children, and the circle goes round and round. We believe that we are different, but we are not. From our parents who sometimes we hate, from our ancestors that we didn’t know, from all the people that we keep on criticizing, unable to see us in them. We are all just dust, just nothingness, with illusions, fragile bodies and minds, the image of the first man and the last one closed in our breathing. I am the first and the last Eve (and Adam), as we all are.

Those who do, those who give themselves to the world, those who dream to make a difference, those who shut up, those who forgive, those who know how to listen, Ubermensch, to please Nietzsche (and Uberfrau, dear friend) … how much can they last in this world? And what is beneath their shells?  

The one who is behind me. The sea who is beneath my feet. Who will save you now? Rejecting life with its absurdity, that’s your whisper. “I’m fine”, although I am not. Disappointment. Fury. Storm. Pain, deep, like the sea beneath me. The other half, who smokes her cigarette, always there – the only one who has always been present – waiting. For the jump. For the volcano. For the control.

And I just wanted to be happy … 

The Sound of Silence

Hello darkness, my old friend
I've come to talk with you again
Because a vision softly creeping
Left its seeds while I was sleeping
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence

In restless dreams I walked alone
Narrow streets of cobblestone
‘Neath the halo of a streetlamp
I turned my collar to the cold and damp
When my eyes were stabbed by the flash of a neon light
That split the night
And touched the sound of silence

And in the naked light I saw
Ten thousand people, maybe more
People talking without speaking
People hearing without listening
People writing songs that voices never share
No one dare
Disturb the sound of silence

“Fools” said I, “You do not know
Silence like a cancer grows
Hear my words that I might teach you
Take my arms that I might reach you”
But my words like silent raindrops fell
And echoed in the wells of silence

And the people bowed and prayed
To the neon god they made
And the sign flashed out its warning
In the words that it was forming
And the sign said “The words of the prophets
Are written on the subway walls
And tenement halls
And whispered in the sounds of silence”

Nuanțe de cenușiu

Îmi vine să decupez cerul acesta cenușiu și să fac soarele să renască. Să îl așez într-un colț de cer – nu prea mare, nu prea puternic, dar călduț, prietenos, asemănător frunzelor de toamnă de care nu am avut timp să mă bucur. Îmi vine să alung ploaia asta rece, monotonă, care nu spune nimic, și să o înlocuiesc cu ploi călduțe, scurte, de octombrie. Nu îmi amintesc de un alt octombrie mai cenușiu, mai rece, mai gol, mai iernatic.

Detest toamna aceasta. Plină de ploi și de frig, plină de mii și mii de nuanțe de cenușiu, care nu zic nimic. O toamnă goală, rece, lipsită de speranță și de tot ce-mi amintește de umanitate. Detest lipsa ei de culoare, detest frigul care s-a instalat mult prea repede, detest cât de mult o compar cu o toamnă trecută, colorată și plină de viață. Și detest cât de dor îmi este de ultima.

Mi-e dor de culoare și joc. Aș vrea să cred, să sper, că pot/putem aduce acel octombrie mai prietenos, că pot decupa simbolic cerul, că pot face soarele să reapară, că pot simți sau da mii și mii de nuanțe de culori – altele mai calde, altele mai reci, altele mai jucăușe, altele mai simple ... Că pot trece peste oboseala mea, peste oboseala timpului, peste tot haosul din mine. Că pot lua o cretă colorată și desena, ca Julio Cortazar, un șotron – mai colorat, mai puternic, mai plin de viață. În care cenușiul să nu existe.

*

,,O lume de cretă colorată se învârtea în preajma lor și-i amesteca în dansul ei, cartofi prăjiți făcuți cu cretă galbenă, vin cu cretă roșie, un cer pal și gingaș cu cretă albastră, cu puțin verde înspre fluviu.  O dată în plus aveau să arunce moneda în cutia de havane ca să oprească fuga catedralei, și chiar prin acest gest o vor condamna să fie ștearsă pentru a reînvia, să piară sub șuvoiul de apă pentru a se reîntoarce, linie după linie, cu cretă neagră și albastră și galbenă.” (378)

Searching Ithaca ...

Mi se par că zilele devin una, că orele se îmbină într-un nesfârșit, absurd număr, care nu mai zice nimic. Mi se pare că toate viețile sunt irosite în această goană a ... împlinirii, fericirii, muncii sisifice.

Nu mi-a fost niciodată teamă să mor, așa cum n-am crezut pe deplin vreodată în divinitate. Mi-a fost însă teamă că n-am să reușesc să-mi trăiesc vreodată propria viață. A muri ... e ca atunci când ești frânt de oboseală și nu mai vrei să mai ști nimic din jurul tău, e acel somn pe care îl tot caut și pe care-l aștept de vreo două săptămâni încoace, singurul în care te oprești să mai fugi, să mai dai, să mai tragi ca un catâr de tine însuți. Singurul în care exiști și-n care te simți. Gol, singur, absurd, fără conștient, dar eliberat de lanțurile unei societăți în care îți toți cauți, în zadar, locul.

Sunt autobuze prăfuite și alergări pe dealuri și văi. Sunt telefoane care tot sună și grija pentru ceilalți. Sunt toți copiii care nu-s ai tăi și toate visurile de viitor care nu mai sunt ale tale. Sunt apoi toate visurile tale prăfuite, mai prăfuite ca autobuzele în care îți petreci o bucată din viață, în care fie încerci să răsufli dacă ai timp sau să mai rezolvi câteva probleme care peste un timp nu-ți vor mai zice nimic. Sunt câmpurile verzi, crestele munților, țările ce ai vrut cândva să le vizitezi. Sunt cuvintele care clocotesc și se-nșiră-n mintea ta, dar de care nu mai ai timp. Ești tu, prinsă-ntre cele două, între un eu liber, simplu, ca al celorlalți, și un eu care tot face o diferență, numai pentru el însuși nu. Sunt .... oare când am crescut, cum de am ajuns aici, ce s-a întamplat cu noi, când am învățat să lucrăm așa, când am renunțat la noi, când ne-am resemnat în fața societății? Și unde sunt oamenii aceia pe care îi aștepți de-o viață? ...

Încotro? 

A Summer in Books

Am evadat mereu în literatură. Și m-am regăsit în ea, o regăsire nu doar prin prisma personajelor, a ideilor, ci și a propriei căutări: o căutare obsesivă a celui mai precis cuvânt, a acelui ceva ce nu a mai fost spus, a scopului și locului literaturii în timp, mai ales astăzi. M-am regăsit în ea, la marginea dintre cititor-critic-scriitor fără vreo lucrare, în singura lume pe care am simțit-o întru totul Ithaca; mi-am tras de mică un scaun la acea masă lungă a scriitorilor de atunci și de acum, la care cumva toți sunt prezenți, și am învățat să-i ascult, pe fiecare-n parte.  

A fost o vară scurtă, în care m-am aruncat cu totul în câteva cărți pe care le voiam de mult să le parcurg, altele pe care abia le-am descoperit, recomandate sau luate din pură curiozitate, o vară de care m-am agățat, în prag de sfârșit, care ar trebui să încheie o etapă. Printre cărțile pe care le port acum în mine se numeră:

  1.. Nora Iuga, Sexagenara și tânărul – ceea ce m-a impresionat cel mai tare la această carte a fost tinerețea, vitalitatea, dar și vulnerabilitatea pe care am simțit-o  ... nu a fost un singur cuvânt în care să o fi simțit pe Nora bătrână (urât, cumplit cuvânt).  Un stil alert, jucăuș, plin de amintiri, dar care comentează pe alocuri și ceea ce este literatura în ziua de azi, și una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o anul acesta.

   2,  Vladimir Nabokov, Lolita – datorită Norei Iuga mi-am amintit de Lolita, o carte care a fost cu mult altfel decât mă așteptam, în care Limbajul este cel care orchestrează totul. Căutarea, îmblânzirea Cuvântului, cam despre asta e vorba în Lolita. Nu sunt însă întru totul de acord cu Nabokov când vine vorba de literatură și societate. Cred că literatura poate reflecta și rescrie societatea, că poate fi o oglindă nu doar a ei, dar și a noastră înșine (pentru ultima parte a se vedea Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte).

    3, David Lodge, Născut într-un ceas bun – Un altfel de scriitor, o carte în care am găsit un om diferit de cel pe care mă așteptam să îl întâlnesc, și în care m-am regăsit pe planul acela de care menționam la început.

   4, Kurt Vonnegut, Jr. – Sirenele de pe Titan – cred că Vonnegut este unul dintre cei mai inteligenți scriitori pe care i-am citit. Nu îmi plac SF-urile, dar Vonnegut este o excepție prin stiul și umorul folosit. O scriere ateistă, plină de ironie la adresa căutării unui sens în viață, un răspuns ironic la întrebările omenirii legate de divinitate, determinism și liber arbitru.

   5,  Julio Cortazar – Șotron – nefinalizată, dar care trebuie amintită aici. E una dintre cărțile care mă fac să regret că nu știu spaniola, o carte care ar fi trebuit citită în această limbă, o carte grea – cea mai grea dintre toate cele amintite – o scriere care transcende literatura, în care nu povestea în sine este cea importantă, ci Cititorul și cum se citește.   

Bineînțeles că au existat cărți la polul opus. Două dintre ele – Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night Time, despre care nu sunt așa multe de zis, și Cecilia Ștefănescu – Intrarea Soarelui – o carte ciudată, cu potențial, dar care a eșuat printr-o avalanșă a comparațiilor și a cuvintelor prost alese.