The Banshees of Inisherin

How do you define loneliness? How do you depict exactly that state that you feel at the end of an awful week, when everything went wrong, when you were just struggling to breathe and cope with your own shit, and people – strangers, co-workers, best friends – hit exactly where it hurts the most?

The Banshees of Inisherin is about all these feelings and more. “History is the nightmare from which I am trying to awake” (Joyce), be it personal or social, and War has been created by the human being. But war, in this film, is like a faint echo, far away from all the noise and loneliness of characters, and at the same time present everywhere. Because the simple people don’t care about the war, it’s not theirs, because like most of the fights, war/the conflicts between/among people are absurd, like some whispers of the banshees.

We get loneliness, fury, and pain through this absurd conflict and blindless. And when we feel that, we all want to hit back, don’t we? When we are left all by ourselves, when we feel unloved -when all we have wanted was to feel safe and beloved – how can one remain kind, good, present there? How can one not strike back? Because at the end, evil seems to conquer and defeat all of us – some sinking, some taking their lives, some regretting their acts when it’s too late. Do we have any kind of agency in front of the evilness of this world? 

I guess that’s one of the most challenging parts of our lives, almost impossible. To understand the one that harms you, to remain true-to-yourself even when you are wounded and you feel that you are alone in the world. 

In a World Where You Can Be Anything ...

Cu toții avem nevoie să credem în ceva, iar eu una cred în acel Bine prezent în străfundul tuturor, oricât și orice am fi făcut, paradoxal, într-o lume care pare să-și fi pierdut umanitatea.

Este ușor să nu avem niciodată timp pentru ceilalți, să ne pese doar de noi, să uităm să spunem ,,mulțumesc, ești bine, cum pot să te ajut?”, ușor să ne amintim doar ceea ce ne-a rănit, ușor să arătăm cu degetul spre ceilalți care de fapt sunt o oglindă a ceea ce nu ne place în noi înșine.

Este greu să ascultăm, chiar să-i ascultăm pe ceilalți, să ne reamintim din când în când momentele când ceilalți chiar au fost prezenți pentru noi, când ne-au fost alături în cele mai grele momente, este greu să le spunem cât îi prețuim, mai ales când suntem îngroziți să arătăm această vulnerabilitate.

Mereu începem să îi prețuim pe ceilalți când este prea târziu. Mereu ni se spune să spunem oamenilor cât sunt aici și nu atunci când aparțin unei alte lumi. Câți dintre noi chiar facem asta? Este atât de ușor să răspundem lovitorilor pe care le primim tot prin lovituri, atât de greu în a încerca a-l înțelege pe celălalt, în a-l lăsa să lovească, pentru că știi că aceasta nu este persoana în care crezi.

In a world where you can be anything, be kind. Asta este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care un om le poate face.    

Maybe

Maybe I will never be

All the things that I wanna be

Now is not the time to cry

Now's the time to find out why

Am tot încercat să înșir câteva idei aici, la granița dintre ceea ce simt și ceea ce gândesc. Rareori mă gândesc la raportul dintre cât dai și cât primești, dintre a fi prezent și oamenii din jurul tău, pentru că a ajuta a fost mereu parte din ceea ce sunt, din ceea ce cred. Am adeseori tendința de a mă pune pe mine pe loc secund atunci când văd suferință în jurul meu. Nu știu dacă e bine sau rău, e iarăși parte din ceea ce sunt. Și adeseori nu știu să cer ajutorul, nici să vorbesc despre ceea ce simt.

Se întâmplă uneori însă să te gândești și la acel ,,de ce”. Ca în anii de liceu sau de facultate, când erai mereu acolo de a da o mână de ajutor, dar niciodată printre cei cool, care puteau fi invitați la un film sau la o ieșire cu alți prieteni. Și bineînțeles că sunt zile când acest ,,de ce” predomină.

Sunt oameni care își împart viața între cea personală și cea profesională, oameni pentru care cea personală predomină, alții pentru care cea profesională e mai importantă, mulți care poate fără să recunoască le vor pe amândouă. Cât de mult îndrăgești ceea ce faci în acele 8h la birou, la școală, pe drum, în diferite săli? Cât de importantă este să simți că faci o diferență și cât de mult poți suporta o rutină precum aranjatul unor foi în fiecare zi, introducerea acelorași date în fiecare săptămână, non-culoarea care vine o dată cu acea stagnare?  

Iar atunci când îți răspunzi la aceste întrebări, și te uiți în jurul tău, te întrebi încotro și ce faci cu tot ceea ce simți. 

Maybe I just wanna fly

Wanna live, I don't wanna die

Maybe I just wanna breathe

Maybe I just don't believe …

(Almost) 34

Aproape mereu când aud cuvântul ,,a îmbătrâni” îmi vine în minte The Strange Curious Case of Benjamin Button. Pe de o parte, poate am fost printre cei norocoși care au simțit prea devreme ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt, și acum sunt însetați de a recâștiga tot timpul pierdut, pe de altă parte, nu poți să simți presiunea societății, a celor care se văd bătrâni încă de la 30 de ani, ca-ntr-un roman de Balzac. Așa că da, îmi este teamă de acest cuvânt pe care mereu îl asociez cu game over – final de drum, final de schimbare, final de a mai crede.

Mereu finalurile de an vin cu linii trase, analize intrinseci și întrebări fără de răspuns. O bătălie aprigă între rezoluții și fantomele trecutului, între a ceda și a lupta, între acel ceea ce a fost și ceea ce va să vie. Și cu întrebarea nouă, dacă mai poți spera la vreo schimbare, sau ai ajuns deja la vârsta când toate zarurile au fost aruncate, deși simți acea revoltă că pentru acel început de drum atipic meriți toate noile începuturile, indiferent de vârsta pe care o ai.

Nu știu cât am reușit să scriu anul acesta, nu știu dacă cineva mă mai citește, nu știu dacă singurătatea pe care o simți tot mai puternic și-și are mereu apogeoul în acea ultimă zi din an nu acaparează doar ceea ce numim realitatea noastră de zi cu zi sau și spațiul acesta, acel dor constant de scris, acel joc de cuvinte, de emoții, de gânduri în care te transpui.

Cred că este o dovadă de iubire și de încredere în a arăta cuiva acea vulnerabilitate pe care cu toții o avem. Am fugit de aceasta în acest an, spunându-mi fie că oamenii mei sunt prea preocupați cu altele pentru asta, fie nemaifiind timp și pentru asta, fie fiind eu cea care ascultă vulnerabilitatea celuilalt. Am fugit de pagini albe. Și în religia în care am crescut, am învățat atât de bine să o ascund încât am ascuns-o în labirinturile mele. Aș vrea să cred într-un Univers care va crea cândva un echilibru, dar aici agnosticismul meu, oricât aș încerca, devine pur ateism.   

Nu știu cât mai pot fugi. De mine, de alții, de societate. Nu știu dacă e o nouă zbatere de a ieși la liman sau o ultimă zbatere de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat.  

The Unforgiven

"What I've felt, what I've known

Turn the pages, turn the stone

Behind the door, should I open it for you?"

Life has an inexplicable way to mould us, or we – some of us – have a stubbornness not to change our core identity, no matter the traumas, the repetition of stories, of knowing how things finally end.

It is in my nature to help others, jump, protect, and make a difference. It is not this part that makes me feel so exhausted, so dejected. It is the incomprehensible part when I harm myself, without knowing, through my own help that I offer to others. When at the end of a long, hectic day, I am the one attacked, removed, watching from a distance the blissful normality of the lives of others. When at the end of the road there is no connection, no beating hearts, not even a simple “thank you”. 

Wandering through Norwegian Woods

Sunt cărți care fie îți plac, fie îți displac, fără cale de mijloc. Pentru mine romanul lui Murakami se află undeva între cele două poluri, cu multe fire narative și abordări care intrigă, dar care în același timp cu elemente care irită.

Luată pe plajă, Pădurea norvegiană s-a dovedit până la un anumit punct o carte de vacanță, ascultând în fundal fie sunetele mării, fie melodiile din interiorul romanului (și am găsit astfel și acest playlist pe youtube). Acest bildungsroman este despre prietenie, traume care nu pot fi vindecate, sex, întrepătrunderea culturilor lumii și o generație Beat în universul japonez, libertatea și cunoașterea de sine, un roman care îți amintește – poate prea mult – de lumea din Marele Gatsby sau capitolul dedicat sanatoriului și lumea de neegalat a lui Mann din Muntele vrăjit, una dintre cărțile dragi mie.

S-a tot vorbit despre Beatles și melodia lor, despre felul în care memoria lui Watanabe pornește de la aceste versuri arhicunoscute... mie una mi-a plăcut această imagine ca metaforă a labirintului minții umane, a felului în care fiecare dintre noi se poate rătăci în propria minte, și drumurile pe care le poți lua în această pădure. Aș vrea astfel să spun că nu mi-a plăcut de Naoko, aș fi vrut să mă înșel în ceea ce privește sfârșitul ei care a fost mult prea predictibil, aș fi vrut să citesc despre un personaj mai puternic ... Murakami însă tratează și aruncă în momentele banale, joviale, sau pline de erotism frânturi din ceea ce marchează un om pentru tot restul vieții: moartea violentă sau violența din spatele cuvintelor spuse la durere (Midori), sinuciderea (Naoko/sora acesteia/Kizuki), propria vulnerabilitate, propriul hubris, propria limită (Reiku). Și ceea ce Murakami ne face să înțelegem este că fiecare dintre noi își are propria pădure norvegiană, că sunt lucruri imposibil de uitat, iar asta ne face umani, că efortul de a trăi cu ele se poate dovedi supraomenesc pentru unii dintre noi. Deși înțeleg asta, aș fi vrut să văd și o luptă, o evoluție, atât la Naoko, cât și la Kizuki. Personajele lui Murakami (în special cele feminine) nu evoluează, fiind tipuri de răspunsuri la diferite traume, iar singurul care pare a avea parte de un fel de evoluție și de a se maturiza este personajul principal, Watanabe.  

Ce mi-a displăcut și de ce mi-am dorit să-i pot da undeva între 3 și 4 steluțe pe Goodreads? Nu știu dacă e vina traducerii sau diferența dintre culturi, dar au fost dialoguri care mi s-au părut puerile, pe alocuri o carte scrisă pentru adolescenți, iar firul narativ simplist a ajutat la a deveni un bestseller, o carte citită de toți, în întreaga lume. Mi-ar fi plăcut să citesc această carte acum câțiva ani. Și aș mai adăuga intertextualitatea, care poate fi și un plus, dar care uneori a părut o imitare a unor scriitori americani/europeni mult prea evidentă. Aș fi vrut să văd mai mult o lume japoneză decât o lume a globalismului, atât în ceea ce privește viața personajelor, cât și în lumea literară. Și bineînțeles, îmi era dor de suprarealismul lui Murakami, mai prezent în alte romane decât aici. 

O singuratate prea zgomotoasa

 A fost mult zgomot in ultimul timp in jurul meu, zgomot asurzitor, care m-a facut sa nu ma mai aud si care cumva a reusit sa-mi ia si cuvintele, simtindu-le strivite sub o presa hidraulica ... mi-a fost greu sa ma explic, sa gasesc cuvintele potrivite pentru a reda starea pe care o aveam, cuvintele potrivite pentru a cere ajutor.

Am vrut sa las in urma tot acest zumzet de neinteles, din jur si din mine, si am urcat in avion cu cartea lui Bohumil Hrabal. Iubesc sa calatoresc cu avionul, sa privesc orasele si lumea de la fereastra si sa am o carte in fata, mai ales ca cea a lui Hrabal.

Sunt multe de zis despre O singuratate prea zgomotoasa, despre alegorii si lirismul frazelor care te fac sa razi sau sa te intristezi, dar pe mine una m-a facut sa-mi amintesc in timpul zborului ca cerurile nu sunt umane, dar noi (sau unii dintre noi) putem fi prin compasiune si dragoste. Suntem intr-adevar singuri, intr-o mare de oameni, privind din singuratatea noastra milioanele de lumini si luminite a unei lumi necunoscute noua, ascultand limbile din jur din care mai prinzi cate un cuvant, auzind de la distanta cantecele celor care-si iau cu ei muzica oriunde. Si putem fi atat de diferiti, in gandire si-n cultura, desi in singuratatea noastra, si-n ceea ce pierdem, suntem aceeasi. 

,,Creierul (sau sufletul) nu este nimic altceva decat ganduri strivite de o presa hidraulica" (160). Cam asa au fost ultimele saptamani/luni/... . Uitam uneori in acest zumzet si-n propriile batalii de-a ne infrunta singuratatea sa mai privim in jur. Iar atunci cand iti faci timp si pentru tine, si indraznesti sa ridici ochii, asa cum cineva drag a completat, "(a few) people matter - it's a promise." Si asta e toata umanitatea de care avem nevoie. 

Salt Lake, Larnaca, Cyprus