Lumi secunde si capitole fantasma

"In hopscotch, as in life, one needs to know which direction to jump."

     Imi plac scriitorii care provoaca. ,,Operele deschise”. Care se joaca cu noi, cititorii, cu personajele, cu instantele narative. Unde fiecare pagina poate aduce ceva nou, o intorsatura, un alt joc, un alt ,,capitol fantasma”. Intors la 180 de grade pe urmatoarea pagina. Imi plac scrierile atipice. Cu un mesaj nu tocmai la suprafata. Cu o poveste ,,totala”, daca as putea spune astfel. Ma pierd usor in cartile clasice, tipice, unde nu e nevoie decat sa citesti prima pagina pentru a sti cum totul se termina. Asa cum oamenii ,,banali” ma plictisesc. Povestea nu e intotdeauna cea care primeaza, ci stilul, felul in care este spusa, istoria noastra impletita cu a lor, granitele care se pierd in miile de ani de scriere … Toate acele lucruri care se pot ascunde, printre cuvinte, intr-o propozitie, departe de stereotipurile invatate in scoala sau in facultate.

     Literatura, cea pe care eu o indragesc, a trecut de simpla formulare A fost odata ca niciodata. Granitele Cititor-Scriitor-Narator au devenit mai greu de definit, de delimitat, iar ,,lumile posibile” ale lui Eco sunt mai intortocheate, cu mult mai multe lucruri de spus, de analizat.

     Suntem scriitori ,,ratati”. Indiferent de cat de bine scriem despre o carte sau mai multe, indiferent de cate carti citim sau de cate perspective noi aducem, a ramane la ,,statutul” de Cititor sau chiar si de Critic, pentru unii dintre noi inseamna ratare. Menirea noastra ca Cititori este de a da viata marilor scrieri, de a crea in mintea noastra acele ,,lumi posibile” in care uneori ne uitam pe noi insine, iar alteori ne dorim sa ,,evadam” inapoi, in ceea ce numim Realitate. Ma gandesc aici la cartea lui José  Donoso – Obscena pasare a noptii si starea de cosmar in care te scufunzi. Putem noi, ca Cititori, de a face mai mult de atat? Putem indrazni la mai mult?

     Literatura pentru mine va reprezenta mereu o Arta. Si uite ca literatura aceasta ,,deschisa”, atipica, experimentala, ofera noi portite simplilor cititori. Un exemplu in acest sens ar fi tango-ul celor de la Gotan Project, care imbina aici vocea scriitorului argentinian Julio Cortázar cu jocul si cantecul copiilor din vechiul Sotron, totodata numele binecunoscutului sau roman (Rayuela sau Hopscotch). Din arta-n arta. Fie ca suntem captivati de lumea literelor, sau ca muzica reprezinta o parte centrala din viata noastra, Literatura paraseste simpla pagina alba si trece pe note, si invers. Nu mai e doar o poveste, o fabula, inchisa sau deschisa dupa Eco, ci mai multe, care creeaza la randul ei alte lumi, in alte universuri. Ne invata sa privim dincolo de acel Sfarsit de care poate ne-am agatat cand am fost mici. De acea granita intre arte. De a citi un text doar pentru a-l analiza, de a-l pune in categorii, de a evidentia trasaturi specifice sau de a gasi o stare. Dincolo de cuvinte, de ganduri sau culturi, literatura, prin cititori precum cei de la Gotan, capata un nou limbaj. 

A Man Can Be Destroyed ….

… but cannot be defeated. Hmm…. On my own sea, maybe I also went too far. It’s difficult – if not impossible – to express this “defeat”, to name it, to talk about it, to ask your own self “how do you feel today?”…. We mask our own sufferance - that Silence that we do not want to hear or see not even in the darkness of the night - with laughs, thousands of words expressing knick-knocks, violence, angriness ... life that needs to go on, either we are here or not …. “It’s not so bad after all…”, “Who needed that dream?”, ….”I am fine.”….”It’s nothing” when Everything went wrong. We put a smile on our face, we lie to everyone, from our best friends or our inner self to our colleagues, and we keep going on…. We cannot be defeated…. Why then, in our rarest moments of sincerity, do I feel like this?  

We Have All the Time in the World ...

Let me be and let me live.

James Joyce

Every time that we fall, we are thirsty of life. We all want to be “forever young”, to chase after dreams, to fulfill them, to have energy for thousands of things and actions … We feel life rushing through our veins, words rambling in our imagination, we feel that we can climb any mountain, that we have time to cry, to procrastinate, to be happy,to write ... time for friends, for us, for everything and everyone … Until, one day, we, our bodies, our minds, simply stop. So why don't we let life simply flow? 

We have all the time in the world … that would be nice, wouldn’t it? 

Beat of a "Headache"

"Twenty-five years I'm alive here still
Trying to get up that great big hill of hope
For a destination"...

De fiecare data, cand incerc sa asez ceva pe pagina alba, gandurile se rup, se ,,incolatacesc” intre ele, cuvintele se duc de-a dura si parca nu mai spun ceea ce vreau eu ... Niciodata nu am putut intelege cum unii oameni se pot aseza in fata laptopului sau a unei pagini albe si incep sa scrie automat, trecand de la un subiect la altul, un anumit numar x de articole pe zi, de recenzii, de povesti... Ma lupt de ceva saptamani bune cu mine insami de a aseza un simplu cuvant pe-o pagina, de a imi ordona gandurile, de a ma lasa sa simt ceva. Ma deranjeaza caietele clasice, cu foi prea subtiri sau prea groase, fara spirale, camera prea tacuta sau prea sonora, oamenii care vin si pleaca. Sunt zile in care nu pot ingana nimic. Zile in care imi caut creionale mecanice si descopar ca nu mai am niciunul functionabil sau ca le-am pierdut pe toate si nu ma indur sa mai pornesc la drum ... la fel ca acum.

Stii visurile acelea pe care le aveam cu totii cand eram mici, jocurile noastre, toate acele lucruri, la care visam, si credeam, in naivitatea si ignoranta noastra, ca se vor indeplini? Emotiile care se trezeau in noi si ceea ce simteam atunci cand eram noi cu noi insine ... Giving up has never been an option, but one day it remains the only thing left ... What do we feel then?

Wanting to scream from the top of your lungs, in your construction, deconstruction, self-destruction, wanting to jump into a car and drive with 200 Mph, feeling numb, insane, and furious, wanting to hit everything and everyone, wanting to do everything you haven’t done so far, wanting to fall into this Silence ...

...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

No Freedom ...

Try to think of a world

Where you could stay and these safe hands could go

Take your heart above the water

Wherever I choose to go … 

As vrea sa pot ingana ceva, acum, cand fiecare cuvant doare. As vrea sa pot scrie ceva in iuresul gandurilor, a febrei ce te-a cuprins, in lancezeala corpului, a mintii, a sufletului. Sunt fericiri marunte, care ne fac sa zambim, care ne incarca de energie, care ne poarta spre un alt maine. Sunt zile simple, atat de dulci, departe de … aici. Si totusi, nu sunt ale tale. To be seen, to be heard, to be understood. To see, to hear, to understand. My two-way road. Poate ca mi-am dorit prea mult, am cerut prea mult, sau am dat prea mult. Poate ca n-am stiut pana unde sa merg si unde sa ma opresc. Poate ca ar fi trebuit sa visez mai putin sau poate un pic mai mult. In incercarea de a asterne pe hartie o emotie, un strigat sau doar un simplu inceput de poveste, iti simti fiecare muschi al sufletului inlemnit. In teama de a pasi peste linia propusa, in teama de a nu gresi, in teama de orice si oricine, in cautarea unui alt inceput, a unei rugaciuni, a unui repros sau a unei iertari, in cautarea amintirilor, sau in cautarea unei vechi strangeri de mana, ce mai e de zis, de visat, de sperat, de scris?

                                          

Calomnii mitologice

Si la inceput a fost Cuvantul… Cuvantul ce a spulberat tacerea, pe care ironic acum o cautam in zeci si mii de cuvinte, de jocuri ale literelor, ale sunetelor, pe care incercam sa o pictam pe coala alba de hartie, sa o prindem intr- adiere de vant, un gand, sau o emotie… Sunt oameni ai Tacerii, ,,introvertitii”, ,,pesimistii”, sau oricum ii vrei numiti, cei care traiesc intr-o lume interioara, intr-un continuu razboi cu propriile idei, si ganduri si emotii, atipici pragmatismului … In marea de ,,nu-uri” si de zgomote, m-am intors la Paler. Prin cartile obligatorii de citit, intre cele luate pentru recenziat, prin cele ce se odihnesc pe rafturi mult prea prafuite, prin toate domino-urile ce cad cu zgomot in aceste zile, m-am intors la ,,molii” si la singuratatea lor, la un Narcis diferit, un Don Quijote sau un Don Juan, o zeitate greaca, privita ganditor, prin sita timpului, la miturile care m-au captivat candva, cautandu-le ecoul in modernitate. Probabil ca asta incearca sa faca Paler cu ele, cu societatea romaneasca,cu lumea secolului XXI,  cu gandirea si sentimentele Omului …

M-am asezat cuminte, pe-o banca din spatele amfiteatrului gol, ascultandu-i conferintele imaginare, conferintele lui, ale mele, ale tuturor. Povestile despre noi si singurate, viata si temerile comune tuturor, povestea tuturor si-a nimanui. Lasand in urma toate sunetele, toate campurile de lupta, tot ceea ce tine de-un univers pragmatic. Intorcandu-ma spre radacini, spre o constructie a priori, de care nu am habar cum de mi s-a oferit tocmai mie. In zgomotele din sali, de pe coridoare, din tramvaie si orase ruginii, din cafenele arhipline sau mult prea goale, din sunete pe care nu le mai poti distinge sau intelege, dai jos fiecare masca ce o detii, ce o detesti, ce-a devenit mult prea grea pentru a mai fi purtata, si te retragi din tot, in Linistea lui, a mea, a ta…

Nu stiu de ce Paler … sunt scriitori pe care-i porti cu tine mereu, pe care-i scoti din sertarele memoriei si la care te intorci, scriitori personali, a caror scrieri iti rasuna in minte… e imaginea lumii in care traim, farmecul miturilor, anii dusi in suflet, resimtiti in fiecare bataie de inima, sau e doar pauza de care ai nevoie, departe de intreaga lume prafuita, ce-si repeta povestea de doua milioane de ani… Acum sunt cuvintele spuse atunci cand Cortina cade, cand aplauzele amutesc, cand fiecare se indreapta spre casa lui, cu-o imagine a unui actor preferat sau fredonand o bucata muzicala … Sunt cuvintele cand totul se afunda in tacere.

At the Core of Literature

I feel home here, but I am not sure if I really belong to this place – among letters, sounds, words and stories, amongonce upon a time and they lived happily ever after, among the strongest feelings that we as human experience, among Everyman and Everywoman ….

Paul Auster reminded me of why I had chosen literature, of my dreams and defeats with bookclubs, of the things that I couldn’t say, of why I had wanted to study literature, of my interest in details (and how important they are in analyzing and understanding fiction), of (im)possible PhDs. There are many things that I could say about this writer, passages that made me stop from reading so that I could write dozens of ideas on my tiny papers. There were moments when I felt the urge to take a pen and start writing myself. There were moments when he pissed me off, moments of suspense, moments of twists, moments when I felt that something was missing … The New York Trilogy is about writing, fiction in fiction, about characters that are partly conscious of their condition in their own fiction, about America and its myths, the Adamic myth, the Garden of Eden, its great thinkers that mold its beginnings (Hawthorne, Melville, Emerson, Thoreau),  satires, games of the mind, reality and fiction. When you finish reading this book, you want to start it all over again, to see the elements that you have missed, to understand this maze of words and images and actions …

“Every life is inexplicable, I kept telling myself. No matter how many facts are told, no matter how many details are given, the essential thing resists telling. To say that so and so was born here and went there, that he did this and did that, that he married this woman and had these children, that he lived, that he died, that he left behind these books or this battle or that bridge – none of that tells us very much. We all want to be told stories, and we listen to them in the same way we did when we were young. We imagine the real story inside the words, and to do this we substitute ourselves for the person in the story, pretending that we can understand him because we understand ourselves. This is a deception. We exist for ourselves, perhaps, and at times we even have a glimmer of who we are, but in the end we can never be sure, and as our lives go on, we become more and more opaque to ourselves, more and more aware of our own incoherence. No one can cross the boundary into another – for the simple reason that no one can gain access to himself.”(248-249, 3. The Locked Room)