Travels in the Scriptorium

Mi-e teama de singuratate. Mereu mi-a fost. Atat de teama incat am acceptat ani la randul iluzia unei inchipuiri. Atat de teama incat nu am vrut sa vad sau sa inteleg cat de singuri suntem in aceste iluzii, in aceste creionari ale oamenilor pe care dorim sa ii pastram in viata noastra si pe care ii consideram speciali. Atat de singuri incat nu mai vedem ca acei oameni pe care candva i-am venerat si i-am pretuit nu mai sunt demult aici, cu noi. Dar continuam sa ne hranim prin amintiri.

Ne inchidem adeseori intr-o camera ideala, feriti de Realitatea mult prea nemiloasa, nemaigandind, nemaidorind sa ne amintim, captivi in rutina, in cotidian, in iluzii si afundati in temerile noastre pentru a mai vedea si altceva. Daca dam frau liber imaginatiei si incercam sa ne jucam putin cu filosofia sau cu teologia, am putea ajunge si noi in camera lui Paul Auster, din Travels in the

Scriptorium.

“Who is he? What is he doing here? When did he arrive and how long will he remain?” (1)

Travels in the Scriptorium este o carte ideala pentru o zi caniculara, de vara, scurta si simpla, dar care ne antreneaza imaginatia. Suntem cu totii niste Mr. Blank, prea absorbiti de fricile noastre pentru a mai indrazni sa verificam daca usa este sau nu deschisa, prea adanciti in remuscari inconstiente pentru a ne aminti de ceea ce am facut sau de oamenii pe care i-am ranit. Si de ce nu, suntem cu totii niste personaje in cautarea raspunsurilor de mai sus. Cine suntem? Ce cautam aici? Cum am ajuns aici, cat vom mai sta? Ne jucam de-a Dumnezeu, asa cum demult, poate un Dumnezeu/creator s-a jucat cu noi. Si la fel ca el, ne intrebam la sfarsitul unei zile “When is this nonsense going to end?”

“It will never end. For Mr. Blank is one of us now, and struggle through he might understand his predicament, he will always be lost. I believe I speak for all his charges when I say he is getting what he deserves – no more, no less. Not as a form of punishment, but as an act of supreme justice and compassion. Without him, we are nothing, but the paradox is that we, the figments of another mind, will outlive the mind that made us, for once we are thrown into the world, we continue to exist forever, and our stories go on being told, even after we are dead.” (129)