E o traditie de familie de-a
merge dupa Lumina in noaptea Invierii. Atat de veche incat pare o amintire dintr-un illo tempore - desprins,
dezgolit de sacralitate ...
L-am vazut inainte de a ajunge in curtea bisericii si
mi-a fost teama de el. Dar am trecut mai departe, la fel ca toti ceilalti. Am
privit apoi slujba arhicunoscuta, cu intunericul, clopotele, toaca, preotul si
lumina … avantajul unei biserici mici, de ,cartier” e ca nu mai asisti la
persoanele mult prea in varsta care se calca in picioare pentru a ajunge
primele si pentru a se lauda apoi ca ,,am luat lumina direct de la preot”. ,,Sa luam aminte din sfanta Evenghelie.”
La fel ca in fiecare an, din acea Biblie a carui glas si-a caror fapte, profetii,
povesti iti amintesc de cele mai bune romane ale lui Faulkner. Sa luam aminte
in timp ce oamenii din jurul nostru tasteaza sau chiar raspund la telefoane. Sa
luam aminte cand in spate se vorbeste. Sa luam aminte cand gandurile noastre
sunt pline de mancarurile si de orgiile care ne asteapta acasa, in urmatoarele
zile de Pasti.
Am inconjurat biserica ca in
fiecare an, orbiti de lumina sfintelor lumanari. M-am sustras de la a saruta
icoana si evanghelia sarutata deja de mult prea multi, si am privit inca o data
in jurul meu. Multi dintre noi plecasera. Altii, mai sfinti, au intrat in
biserica pentru a asculta intreaga slujba de Paste. Cativa dintre noi inca mai
erau cu preotul, primind un ,,Hristos a Inviat” si o binecuvantare. Si-n
mijlocul curtii, acum goale, pustii, statea acest om care mi-a inspirat teama
din primul moment cand l-am vazut. Singur, doar cu gradele de alcool care
probabil ca-i tineau de cald … Era atat de pustiu in jur si era atat de … opus
tuturor lucrurilor vazute inainte: familii zambind, acolo, fie ca cred sau nu,
dar impreuna, acolo. Si era atata
singuratate in ochii lui prea imbibati de apa
lui cea sfanta. M-am gandit instantaneu la familia lui. La cat de singur
poate fi un om, in mijlocul acestei adunari. M-am gandit la sotia pe care a
lasat-o pe undeva pe-acasa, sau pe care a ingropat-o, la fiica, fiul, pe care
probabil ca i-a distrus. M-am gandit la toate lucrurile sfasiate de acest om.
Si mi s-a facut mila. M-am gandit daca nu ar putea exista cineva care sa-i poata intinda o mana de ajutor, la iertarea pe care poate ca ar merita-o de la
cei apropiati. Sau poate ca nu. M-am gandit la cate sanse i s-au oferit, la
cate lovituri a trebuit sa primeasca, pentru a ajunge aici, acolo.
M-am intrebat atunci unde este Dumnezeu
in toate acestea. Si eu, si el, am fi avut nevoie ca El intr-adevar sa invie,
sa fie real. Mi-am amintit de toate lucrurile in care am fost invatata de mica
sa cred. Si m-am uitat la lumea si la cenusiul ce ne inconjoara.
Nu am fost niciodata fana
cartilor, articolelor de auto-dezvoltare, a psihologiei pozitive. Pentru ca
cred ca toate acele lucruri, spuse acolo, ar trebui stiute de toti dintre noi.
Fara a fi invatate a posteriori. De ce am avea oare nevoie de cineva, de un
strain sau de o persoana apropriata, care sa ne spuna sa privim rasariturile si
apusurile de soare, sa ne bucuram de lucrurile acelea simple, care ne aduc
sacralitatea in viata, de ce trebuie sa ni se aminteasca sa le spunem oricand avem ocazia persoanelor
indragite, care conteaza pentru noi, cat de importante sunt in viata noastra, sa
ii pretuim pe acesti oameni, nu doar in adancul nostru, ci sa ii facem pe ei
constienti de asta … Ces petits riens.
Acele mici nimicuri. Acele small good things. Care ne cladesc ca oameni. Pe
care le luam adeseori, mult prea des, for
granted, si constientizam asta cand este mult prea tarziu. Sau pe care uitam sa le oferim.
Sunt lucruri care ne fac sa uitam
aceste lucruri. Ar fi mult mai usor daca toti ne-am respecta, asa cum trebuie.
De la nivelul profesoral, la cel personal. Pe bancile facultatii, in admiteri, in interviuri, in familii, in prietenii. Ar fi mult mai usor daca chiar am
face toate lucrurile acelea scrise in astfel de articole. Numai ca vezi tu …
bad things happen. Shit happens, life’s a bitch and then you die. Iar toate sunt inghitite de vid, de durere. Si in caderea
noastra libera, luam cu noi si persoanele care tin la noi. Le smulgem
temeliile, pacea interioara, stabilitatea, increderea, le smulgem in acelasi
timp ce ne simtim sufletul sfasiat, si nu mai realizam ceea ce spunem, facem,
simtim. Pentru ca suntem prea goi de umanitate, prea plini de durere. Si
durerea mea, a ei, a lui, durerea care explodeaza intr-o buna zi, indiferent de
cata bunavointa si rabdare aratam, distrug toate lucrurile acelea frumoase,
simple, sacre.
Cred ca oamenii ar trebui sa fie
recunoscatori si fericiti cu ceea ce au langa ei. Si ar trebui sa arate mai des
ceea ce simt. Acele familii, alaturi de copiii, de parintii, de bunicii, de
prietenii lor pe care ii vad in fiecare an in curtea bisericii nu au idee cate lucruri sacre au. In acea adunare
care ne aduce impreuna. In ciuda credintelor noastre. Cred ca ar trebui sa ne
facem o religie din aceste mici nimicuri. Pentru ca atunci cand ajungi ca acel
om singur, in mijlocul bisericii goale, cand si Dumnezeu este prea ocupat
pentru tine, cand ai atata durere in suflet incat trebuie sa o ineci in ceva,
si cand la randul tau ai cauzat acea durere de nesters din sufletul celorlalti,
lucrurile si momentele simple, ,,nimicurile”, sunt cele pe care le invidiem si
le dorim cel mai mult.
No comments:
Post a Comment