Don't Call It: Night

“A rich symphony of humanity . . . If Oz’s eye for detail is enviable, it is his magnanimity which raises him to the first rank of world authors.” —Sunday Telegraph (UK)

Amos Oz mă face să mă gândesc la toamnă. Nu doar pentru că este singura carte pe care am reuşit să o parcurg în aceste luni, nu pentru că a fost cartea care m-a însoţit într-o după-amiază târzie, colorată, de toamnă veche, ci datorită limbajului său liric, uman, a cuvintelor sale ce descriu tăcerea, înstrăinarea, dorul de

altceva, absurdul existenţei, absurdul în doi, absurdul iubirii, şi totodată nevoia fiecaruia dintre noi de ea.

Nu sunt fana romanelor de dragoste şi după ce am citit de el Muntele Sfantului Rau, familiarizata cu o duritate a sa, in pofida limbajului sau de-un lirism aparte, ma asteptam la cu totul altceva. Oz este un scriitor ce n-ar trebui sa fie omis din lista noastra de lecturi, care surprinde; in cartea de fata da dovada de umanitate, profunzime, de-o psihologie aparte, ramanand totodata fidel detaliilor, jucandu-se cu ele, zugravind prin desert si prin limbajul acestuia – calmul, furtuna, racoarea, caldura lui – ceva vechi, specific omului primordial.

Să nu pronunţi: noapte este o carte specifică sufletului, care se simte, care pune în faţa noastră o vulnerabilitate în care tu la rândul tău rămâi fără cuvinte, o carte care nu ar trebui analizată din punct de vedere critic, ci doar simţită, precum deşertul/absurdul/singurătatea din fiecare dintre noi. Ceea ce aş putea însă să-i reproşez acestui scriitor pe care se pare că-l apreciez tot mai mult cu fiecare carte citită este sfârşitul acestui roman, în disonanţă uşoară, după mine, cu restul cărţii.

,,Nimeni nu ştie nimic despre nimeni. Şi cel mai puţin ştim despre dragoste. După părerea ei, dragostea e o stare de-a dreptul distrugătoare: doi străini care dintr-odată se văd unul pe celălalt, sau nu se văd, se ghicesc unul pe altul, şi din nimic se trezesc mai legaţi ca fraţii. Încep să doarmă în acelaşi pat, deşi nu sunt din aceeaşi familie. Şi de mai multe ori cei doi nu sunt nici prieteni, nici cunoscuţi, ci doar supuşi unul altuia, şi la dracu’ cu restul lumii. Şi într-adevăr uite ce se întâmplă. Cei care au murit din dragoste sunt mai mulţi decât cei care au murit din cauza drogurilor. Poate ar trebui să organizăm şi în acest domeniu un institut de dezintoxicare. De fiecare data când se gândeşte că nici unul dintre noi nu ştie nimic despre celălalt, îi vine să râdă şi să plângă. Dar cel mai ciudat lucru e că nu putem schimba nimic. Nu contează câtă afecţiune investeşti în cineva, chiar şi o sută de ani, zi şi noapte, fără întrerupere, dormi cu el în acelaşi pat, degeaba, n-ai să ştii nimic despre el. (160)

The Void

Gonim prin viata. Gonim dupa doua sau trei visuri pe care omenirea intreaga le-a avut in intreaga sa existenta. Gonim dupa iluzia libertatii. Dorim sa fim unici, cand fiecare dintre noi repeta ceea ce altii, inaintea lor, au spus-o si au facut-o. ,,O balbaiala in fata creatiei”, eu, tu, el, ea, fiecare poveste, fiecare minut, fiecare gest. Suntem precum cartile pe care le citim. Avem impresia ca noi suntem primii cititori, ca povestea ni se destainuie noua, pentru prima data. Cand de fapt alte maini, alti ochi, alte inimi si alte ganduri au cutreiat si-au descoperit acele lumi cu mult poate inaintea noastra.

Gonim dupa nevoia de familie, de stabilitate, de siguranta, iar atunci cand in final o avem, fie incepem sa gonim si sa abandonam, alte glasuri, alte teluri, acelasi eu nesatul, ne indepartam si ne autoamagim ca lucrurile merg bine, ignoram tot ceea ce avem langa noi, oferim doar suturi, sau doar pe astea le primim. Dar lucrurile merg bine.

Gonim dupa glorii, dupa being the best, desi uneori uitam ca nu doar varful e cel esential, ci si drumul pe care l-am ales, oamenii pe care i-am pastrat langa noi, pe care i-am dezamagit, pe care i-am abandonat, pe care i-am iubit, sau pe care cumva, in memoria noastra efemera, i-am uitat intr-un ungher indepartat.

Cu totii avem nevoie de-un Dumnezeu, de-un zeu, de-un idol. Gonim dupa eternitate, atunci cand viata laica ne-o mai permite. Privind in jur, pe chipurile oamenilor, in povestile lor, in mormanele de dosare, hartii, in drumurile nepavate, in protestele de pe strada, din oras, in razboie, ucideri, si-n tot haosul din lume, in fractiunea aceea de secunda in care iti spui Quo vadis, Domine? te intrebi cum de mai poate exista o divinitate intr-o astfel de lume …

Cu totii avem nevoie de afectiune. Numai ca-n goana noastra spre Nicaieri, uitam sa o mai cerem, sa o mai aratam sau ne-o mai spunem. Oferi totul pentru un gest de caldura, pe care-l astepti uneori luni intregi. Si ierti, si tot dai, si intr-o zi te trezesti pustiit in mijlocul unei autostrazi imense, descult de tine, de prieteni, de cei apropiati, de cei pe care i-ai purtat mereu in adancul tau, ascultand toti pasii goi de langa tine, toata goana oamenilor, toate valurile care se inalta si se sparg inauntrul pustietatii tale. 

We run. We run all the time. Chasing ghosts, illusions, dreams… We run in our need to escape from our own person or, on the contrary, we try to discover who we are. What if we don't like the image we encounter? People go on with their lives. Build them up till they die and nothing remains behind them. Only another face, another mask, another story that will be repeated by another Me or You. What if we stop or are being stopped - by too much love, too many headaches, too much heaviness - and we simply listen to the world, to its whisper, to its insanity, or the one which lays inside ourselves? What can we discover, who shall we meet then, in this nothingness and "nobodiness", why do we keep on running in a circle, forgetting the simplest dance from all of them? …