Life is too damn ironic ... de cateva zile tot incerc sa ma adun, sa insir cateva cuvinte intr-o propozitie logica, reflexiva ... dar ele lancezesc pe undeva, pierdute-ntre minte si suflet, prea adormite, prea obosite, prea speriate ... Atunci cand pornim la un razboi – fara arme, nepregatiti, ingrozitor de constienti ca-l vom pierde – cel mai bine ar fi sa ne transformam complet in masca aratata celorlalti: we are strong, not stressed, not asking ourselves, day and night, Why the hell do we keep on fighting?
Daca ne-am putea transforma in zilele acestea in niste robotei fara sentimente, care sa faca ceea ce trebuie facut fara teama, sentimente sau ganduri ... ne aratam niste robotei colegilor, prietenilor, cunoscutilor, pastrand pentru noi insine umanul incatusat intre a renunta, a visa si a merge inainte ... pentru ca da, ne este ingrozitor de teama.
Viata e ironica ... pe langa faptul ca totul pare a se repeta la nesfarsit, uite ca am cunoscut un grup minunat in timp ce eram pe punctul de a pierde cel mai important lucru din viata mea, grup care a asezat o piesa din puzzle inapoi la locul lui. De mica mi-am dorit sa scriu ... cuvinte potrivite,cuvinte tari, cuvinte moi, cuvinte fulgi ... desi mereu m-am indoit de finalitatea acestui vis. De mult mi-am dorit sa predau si niciodata nu m-am gandit ca intr-o buna zi voi fi nevoita sa renunt la asta ... never say never ... Habar n-am sa fiu pragmatica, sa privesc invelisul lucrurilor si nu ceea ce ascund in interior, habar n-am sa fiu altceva decat ceea ce sunt ...
"I have never seen a wild thing feel sorry for itself." Haven’t you? Si ma crezi ca am uitat de asta? A renunta e si asta o lectie ce trebuie invatata, nu? Dar sunt prea incapatanata pentru a renunta usor, fara sa simt. Ultimele saptamani au fost o lupta continua intre Eu si Mine, urmatoarea luna va fi ... urmatoarea luna. :)
Dar da, acum imi amintesc ... when Peace is fragile, we have never seen a wild thing feel sorry for itself ...
No comments:
Post a Comment