Rădăcini – “Home, Fatherland, Church”

Cu toții pornim de undeva, cu toții avem undeva, rădăcini. Numai că, vezi tu, unii dintre noi le taie, le ignoră, se încolătăcesc în ele și sunt sugrumați de ele. Încearcă din răsputeri să se desprindă de-o lume în care nu cred, să înainteze fără ele și să-și formeze altele ... așa că m-am și le-am căutat în cărți, în călătorii, în oameni. Numai că oricât a-i încerca, ele sunt acolo, pe-un chip familiar, la reuniuni de familie care te doboară și care te fac să te simți un om fără rădăcini, navigând într-o barcă goală, fără țintă, fără o destinație, departe de cuvinte goale, care nu-ți spun nimic.

Nora si vulnerabilitatea de zi cu zi

 Cand ma gandesc la Nora Iuga ma gandesc automat la vulnerabilitate; mi-e teama sa imi arat propria vulnerabilitate, desi imi place sa o zaresc si sa o protejez in ceilalti, sa fiu acel catcher in the rye. Pentru ca dupa mine a avea curajul sa o arati denota incredere in celalalt si paradoxal tarie - in fata posibilitatii de a nu fi vazut/auzit/prins de celalalt. Si mai e un cuvant pe care il asociez cu vulnerabilitate si cu Nora: poezie - exista lirism, si tot ceea ce e definit prin poezie in capacitatea de a renunta la masti, si la constructii sociale, a fi cu celalalt sau pe o coala de hartie in interiorul zidurilor ridicate peste alte ziduri. Asta inseamna randurile Norei Iuga pentru mine. 

Labirinturi

Mă regăsesc în/prin rândurile lui Cărtărescu, nu neapărat printr-un personaj, ci prin labirintul prozei sale. Labirint întortocheat, familiar, în care te simți acasă, labirint haotic, care în anumite pagini și încăperi alină, calmează și te face să uiți de lumea exterioară, și-n același timp alte rânduri te fac să-ți întorci privirea spre tine însăți și să-ți privești în ochi starea de angoasă, să descui cotloane zăvorâte și să-ți resimți tot ce e dedesubtul amorțirii tale ... încotro?

,,Este vinul chinului sufletesc, al lacrimilor de sânge, al dragostei ne-mpărtășite, al urii neputincioase, al umilinței, al remușcării, al adunării păcatelor și ticăloșiilor în sufletul omului matur. Era vinul căutării disperate-a lui Dumnezeu, vinul amar al nemaigăsirii lui, teroarea fără margini a copilului rătăcit în mulțime, cu mânuța scăpată din mâna mamei sale, pe care n-o va mai revedea niciodată. Vinul speciilor ce se sting, al civilizațiilor ce dispar, vinul sfârșitului de neocolit al umanității, al ștergerii de sub stele a fiilor și fiicelor noastre, vinul trilioanelor de ani ce ne vor acoperi ca un pământ tăcut. Vinul promisiunii că vom fi Dumnezei și-al neputinței de-a fi, vinul promisiunii nemuririi și-al dispariției noastre eterne. Poate acesta-i destinul și sensul lucidității noastre de-o clipă: un strop infim de suferință stors din trupul nostru când s-a copt îndeajuns. Poate de-aceea suntem cu toții striviți atât de brutal. E nevoie de miliarde ca să umple-un pahar, paharul plin pân-la buză și revărsându-se al nenorocirii și sfințeniei ființei noastre.”

(Orbitor – Corpul, pp.501-502)

Wild Geese

"You do not have to be good.

You do not have to walk on your knees

for a hundred miles through the desert repenting.

You only have to let the soft animal of your body

love what it loves.

Tell me about despair, yours, and I will tell you mine.

Meanwhile the world goes on.

Meanwhile the sun and the clear pebbles of the rain

are moving across the landscapes,

over the prairies and the deep trees,

the mountains and the rivers.

Meanwhile the wild geese, high in the clean blue air,

are heading home again.

Whoever you are, no matter how lonely,

the world offers itself to your imagination,

calls to you like the wild geese, harsh and exciting -

over and over announcing your place

in the family of things."

                              (Mary Olver - http://www.phys.unm.edu/~tw/fas/yits/archive/oliver_wildgeese.html)

Corpul – ,,literatura, laptele și terciul lor de toate zilele”

„O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decât ca săgeată-ndreptată spre mântuire. Iar mântuirea nu era pentru toți, nici pentru mulți. O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile și probe din ce în ce mai dificile, așa încât hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală inițială să se piardă pe drum, să se-njumătățească, dacă se putea, după primele zece pagini și să rămână redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo-nainte tunelurile-ar deveni mai strâmte, trapele și capcanele s-ar înmulți, fiare monstruoase ar prinde grai și ar spune lucruri pe care puțini ar putea să le primească, și-n nici un caz cei deprinși cu lapte și terci. Iar spre sfârșit probele-ar deveni inumane, pretențiile absurde, despuierea ar fi urmată de jupuire, o jupuire totală, de limbaj, de valori, de însăși imaginea cosmosului pe care toți o avem ștampilată pe piept, pe spate și umeri la naștere. Cartea s-ar pune-n mișcare ca o gigantică rotativă, ca un sorb de heroină pură care și-ar azvârli cititorii, câte unul, în noapte, acolo unde e plânsul și scrâșnirea dinților. Arși și mutilați de lumină, ar cădea ușori ca fulgii între paginile unor cărți rezonabile, unde ar și rămâne, consumându-și cuminți literatura, laptele și terciul lor de toate zilele. Până când unul singur ar căpăta premiul, coroana și mântuirea, cel care avusese puterea să străbată tot labirintul pentru că el construise labirintul, cel care știa răspunsul pentru că el pusese-ntrebarea. O carte adevărată selecta mereu un singur cititor, după cum o lume adevărată mântuia un singur suflet iar un ovul adevărat alegea o singură spermie, căci într-un fel scriitorul și cititorul sunt una, lumea și sufletul sunt una, ovulul și spermia sunt una. Iar mântuirea înseamnă să-nțelegi, distrugându-te, acest lucru. De-acea Herman nu credea în cărțile tipărite, ci numai în manuscrise, fiecare un unicat, fiecare o Evanghelie. Căci nu tu alegeai cartea, ci cartea te alegea ca să se scrie prin tine. << De aceea >>, adăuga el, privindu-mă pe sub sprâncene, <<într-o lume nu poate exista decât o singură carte, câte una pentru fiecare dintre lumile posibile>>.” 

(Mircea Cărtărescu, Orbitor, vol 2, 186-187)

Carnival of Rust

"History is the nightmare from which I am trying to awake." 

 Every now and then, I come back to this song and video. Probably all of us have another/several interpretation(s) to it. For me, right now, it's a metaphor for our social history and possible outcomes, in front of which we can't escape, and our personal, inner lives and desires. 

Waiting Game

Sunt zile când te simți ca o explozie de energie, când te simți în stare să urci orice munte, să faci 100 de lucruri deodată, să schimbi lumea și-n același timp să-ți faci atâtea planuri... și sunt zile când îngenunchezi în fața neputinței propriului trup, când abia te poți ridica din pat, lua o carte de pe noptieră și te îngropi în ea, visând poate la alte vieți, la ce s-ar fi întâmplat dacă făceai alte alegeri, alegeai alt drum. Sau doar deschizi calculatorul și refuzi să te mai gândești la ceva.

21 a rămas vârsta în care m-am simțit cea mai bătrână, cea mai neputincioasă, atacată din interior, fără apărare. Lecție care împreună cu înaintarea în timp, m-a făcut să mă gândesc și să înțeleg altfel The Curious Case of Benjamin Button. 30 (+) a fost plin de energie, atât de diferit de acel 21 (+) și depresia de atunci. Și pentru asta, și toate lucrurile pe care mai am și vreau să le descopăr, da, vârsta momentan a rămas doar un număr.

Sunt însă câteva zile bune de când orice pare să obosească, luni cu suișuri și coborâșuri, în care ți-ai consumat energia cu susțineri de doctorat, coordonări de proiecte, boli și decese, în care te simți iar ca la 21. Și treci de la starea fără vlagă la starea când te enervezi pe tine însăți, de la starea când cedezi moleșelii la starea când nu te mai suporți pe tine însăți, de la un somn adânc, din care abia te trezești, la insomnii. Iar tot ceea ce poți să faci este doar să aștepți ca și acest val să treacă.