Avalanche

It is funny how when you need your peace of mind the most, the entire world seems to go crazy, and your soul is caught in an avalanche of sorry, of pain, of angriness and depression, of madness, of loneliness, of tiredness, of giving up .... chocking, desperately trying to breathe and find a tiny Ray of sun.

Epiphany

And God, I know, I am one ... 

Perhaps we are brought here to see if we can keep our humanity till the end, despite the bitter disappointments, despite the sins and memories inherited from fathers and mothers, despite our inheritance which some may call "destiny", beyond the meanness and superficiality of the world, during our times of needs and wounds. Our humanity, our true self, our thirst for life, for love, for connection, for freedom, despite everything and everyone that make us bleed. 

Fiice, fii și părinți

Hai să vorbim despre părinți. Părinți care protejează, care ne cresc, care ne educă și ne suportă toate ifosele – ca mici vietăți incapabile de a avea grijă de ele, ca adolescenți prea afurisiți de-a îi mai asculta, ca adulți prea preocupați de propria fericire pentru a-i mai vedea. Sau părinți ignoranți, părinți care își sacrifică copiii, părinți pierduți în propriile probleme și eșecuri pentru a mai avea timp și de o altă ființă. Părinți care uită sau copii care uită cum a fost cândva. 

Părinți care lasă amintiri de care ne agățăm sau părinți care traumatizează, părinți absenți sau mult prea prezenți, care nu știu să dea drumul, părinți-copii, părinți care habar n-aveau și poate încă nu au ce înseamnă să crești un copil, dar care l-au făcut pentru că ,,așa trebuie”. Cu puțin noroc, mai toți ajung în acel stadiu în care rolurile se inversează (asta dacă nu s-au inversat de mult mai mult timp), în care singurul cuvânt care îi caracterizează este neputința. Neputința de a întoarce timpul, de a face față trădării propriului trup, propriei minți, neputință financiară în fața societății care îi ignoră, neputință de a mai fi independenți, neputința de a-și mai repara greșelile. Și neputința noastră în fața lor. Părinți care au grijă de părinții lor, copii care ajung să aibă grijă de proprii părinți. De la acel agenbite of inwit care îi macină pe cei ce văd, care poate la unii apare când e mult prea târziu, până la dorința (tuturor) de a fi liber. Și toate amintirile, colorate sau cenușii, mereu prezente.

Hang on, little tomato

"The sun has left and forgotten me

It's dark, I cannot see

Why does this rain pour down?

I'm gonna drown in a sea

Of deep confusion"

Feel. She went deep, into the water, in order to feel something, to remember how to swim, or to get lost in her own waves and wars. To find herself, to save herself. Feel. Lost dreams, lost words, lost worlds. Feel. The struggle, the hope for a better day. Feel. The life from her veins, the beats of her hearts, Feel. The memories, her wilderness. Feel. Something, anything, as tiny as it may be. But feel something in order to remember how and why you must keep on fighting, keep on swimming. Feel. 

"The sun has left and forgotten me

It's dark, I cannot see

Why does this rain pour down?

I'm gonna drown in a sea

Of deep confusion

Somebody told me, I don't know who

Whenever you are sad and blue

And you're feelin' all alone and left behind

Just take a look inside you you'll find

You gotta hold on

Hold on through the night

Hang on

Things will be all right

Even when it's dark and not a bit of sparkling

Sing-song sunshine from above

Spreading rays of sunny love

Just hang on

Hang on to the vine

Stay on

Soon you'll be divine

If you start to cry, look up to the sky

Something's coming up ahead

To turn your tears to dew instead

And so I hold on to his advice

When change is hard and not so nice

If you listen to your heart the whole night through

Your sunny someday will come one day soon to you"

125.

       Îmi este dor de oameni frumoși, colorați, care ard în interior. Îmi este dor de acel eu care e tot mai sugrumat de prea multe ore lucrate, prea multă superficialitate în jur, prea mult egoism. Și îmi este atât de dor de acasă.

      Astăzi am luat-o ușor la pas spre nicăieri pentru că îmi era dor de mine. Dor să gândesc, să respir, să evadez din acel ,,tot” pe care îl numim viață. Dor să nu mă mai simt o anomalie care ia lucrurile mult prea în serios. Dor să nu mă mai simt inferioară celorlalți pentru lucrurile sau oamenii pe care nu îi am. Dor să nu fiu aia care nu are nimic și încă își pierde timpul printre cărți. Dor să pot arăta că există, că poate exista și altceva.

        Mereu mi-a fost teamă de singurătate. Mai mult decât de orice altceva. Mereu am detestat-o, mereu am avut acel imbold ,,ce ar fi dacă...” numai ca să scap de ea. Poate doar teama de moarte o poate egala în ochii unora. Și cu toate astea, mereu am știut că vom fi singuri, indiferent de câte persoane suntem înconjurați. Și mereu am fost o singuratică, alegând doar acei oameni frumoși, colorați, care ard în interior, alergând, alegând doar ceea ce am simțit că poate fi real, diferit, nesuperficial.  

      Îmi spun că așa cum eu pot accepta mai orice, pot înțelege de ce oamenii preferă superficialitatea, de ce iau deciziile pe care le iau, de ce renunță la visurile lor, așa și ei ar putea accepta acel ,,tocilar” (termen pe care l-am detestat mereu și cu care NU m-am identificat), acea parte din mine (spune-i introvertire, încăpățânare, nebunie sau cum vrei tu) care vrea să facă lucrurile un pic altfel în miile și miile de nuanțe de cenușiu care pot exista. Îmi spun asta mereu, încercând să mă agăț de ceva, să nu arăt lumii cât de mică mă simt în tot acest nonsens.

  

In this meaningless, superficial, mean world .... let me be and let me live. As I trully am. 

Hurricanes

Let me not turn away
From happiness or pain
Just not to run away
In my heart and in my head
Let me face
Hurricanes

We live in a mad, absurd world, that lacks human or divine justice. We struggle to exist, to live, to cope with our bodies, our diseases, with the corruption, with the injustice. “Injustice”, I think, is the key word here.

We fight. We carry our inner wars, we fight with our tiredness, our pain, our fragility. We fight with the system, with what other humans achieved and destroyed with their money and relations. We fight to make a difference, we fight for a better job, we fight for justice. We fight even when we know we don’t have a chance.

My kind of writers, my kind of people, have always been the few ones, the ones that “carry the fire” in a meaningless, cruel, violent, apocalyptic world, ‘cause I think we are closer to our own destruction than ever. There are times, however, that I feel that I have been struggling for too much. With a wrong system, with a cruel divinity (or lack of it), with a corrupted country, with my own body. Feeling like chasing after bits of warmth even when I know they are not real, not there. Feeling like screaming, and punching, and running away. Feeling like a volcano on the verge of explosion because of the intensity of my own feelings – what, dear, absent God, should I do with them?

I wish I always had the power to face the sound and fury, to face hurricanes, to be me in this futile world … I wish to be able to live, to understand “the role I’ve been given”, to find a meaning in all this meaningless.

Dear world, dear God, let me be. And let me live.

A Room of One's Own

There is so much noise around us. The noise of work, that we take with us after the working hours, in our houses, in our beds, in our dreams, or in our insomnia. The noise of modern life, of struggle – to have our own house, our own car, to pay all the bills. The noise of loneliness and the noise of shallow people. 

I try to hear my own voice in all these noises. I try to focus on something that I once believed in, I try to find time for myself, for that dusty room inside myself. Time for reading, for writing, for thinking of other things than the mundane.

Modern people seem to lack this room. Most of us get home with that baggage taken from work – how should I fix that? What should I do with that problem? I still have to send some emails, give some calls (from my time) ... and in this tiredness that never seems to end, we get lost in all kinds of diversions, from glasses of wine to watching Netflix, knowing that in the morning we start all over again. 

 

We want a room of our own. Not for cleaning, cooking or arranging stuff. A room in front of the sea, where we can listen to and see the waves, where we can feel them on our skin. A room for our dreams, for our souls, a room where the term work should not enter. A room to gather our strength, where we can focus on us, a room where we could breathe. And live.