125.

       Îmi este dor de oameni frumoși, colorați, care ard în interior. Îmi este dor de acel eu care e tot mai sugrumat de prea multe ore lucrate, prea multă superficialitate în jur, prea mult egoism. Și îmi este atât de dor de acasă.

      Astăzi am luat-o ușor la pas spre nicăieri pentru că îmi era dor de mine. Dor să gândesc, să respir, să evadez din acel ,,tot” pe care îl numim viață. Dor să nu mă mai simt o anomalie care ia lucrurile mult prea în serios. Dor să nu mă mai simt inferioară celorlalți pentru lucrurile sau oamenii pe care nu îi am. Dor să nu fiu aia care nu are nimic și încă își pierde timpul printre cărți. Dor să pot arăta că există, că poate exista și altceva.

        Mereu mi-a fost teamă de singurătate. Mai mult decât de orice altceva. Mereu am detestat-o, mereu am avut acel imbold ,,ce ar fi dacă...” numai ca să scap de ea. Poate doar teama de moarte o poate egala în ochii unora. Și cu toate astea, mereu am știut că vom fi singuri, indiferent de câte persoane suntem înconjurați. Și mereu am fost o singuratică, alegând doar acei oameni frumoși, colorați, care ard în interior, alergând, alegând doar ceea ce am simțit că poate fi real, diferit, nesuperficial.  

      Îmi spun că așa cum eu pot accepta mai orice, pot înțelege de ce oamenii preferă superficialitatea, de ce iau deciziile pe care le iau, de ce renunță la visurile lor, așa și ei ar putea accepta acel ,,tocilar” (termen pe care l-am detestat mereu și cu care NU m-am identificat), acea parte din mine (spune-i introvertire, încăpățânare, nebunie sau cum vrei tu) care vrea să facă lucrurile un pic altfel în miile și miile de nuanțe de cenușiu care pot exista. Îmi spun asta mereu, încercând să mă agăț de ceva, să nu arăt lumii cât de mică mă simt în tot acest nonsens.

  

In this meaningless, superficial, mean world .... let me be and let me live. As I trully am.