Hai să vorbim despre părinți. Părinți care protejează, care ne cresc, care ne educă și ne suportă toate ifosele – ca mici vietăți incapabile de a avea grijă de ele, ca adolescenți prea afurisiți de-a îi mai asculta, ca adulți prea preocupați de propria fericire pentru a-i mai vedea. Sau părinți ignoranți, părinți care își sacrifică copiii, părinți pierduți în propriile probleme și eșecuri pentru a mai avea timp și de o altă ființă. Părinți care uită sau copii care uită cum a fost cândva.
Părinți care lasă amintiri de care ne agățăm sau părinți care traumatizează, părinți absenți sau mult prea prezenți, care nu știu să dea drumul, părinți-copii, părinți care habar n-aveau și poate încă nu au ce înseamnă să crești un copil, dar care l-au făcut pentru că ,,așa trebuie”. Cu puțin noroc, mai toți ajung în acel stadiu în care rolurile se inversează (asta dacă nu s-au inversat de mult mai mult timp), în care singurul cuvânt care îi caracterizează este neputința. Neputința de a întoarce timpul, de a face față trădării propriului trup, propriei minți, neputință financiară în fața societății care îi ignoră, neputință de a mai fi independenți, neputința de a-și mai repara greșelile. Și neputința noastră în fața lor. Părinți care au grijă de părinții lor, copii care ajung să aibă grijă de proprii părinți. De la acel agenbite of inwit care îi macină pe cei ce văd, care poate la unii apare când e mult prea târziu, până la dorința (tuturor) de a fi liber. Și toate amintirile, colorate sau cenușii, mereu prezente.
No comments:
Post a Comment