Insemnari in miez de noapte

Incerc sa gasesc un cuvant potrivit pentru ceea ce imi inspira proza lui Borges, de care am tot vorbit in ultimele trei saptamani de respiro. As vrea sa iau un creion si sa sfasii paginile acestei carti ingalbenite de vreme, precum cuvintele hermetice, magice, inchise in aceste file. As vrea sa subliniez, sa notez, sa fac trimiteri, sa mazgalesc, sa tot caut ... Sa stau cu o ceasca mare de cafea cu lapte langa mine, cu un creion in mana, cu un laptop deschis, ascultand ceva desprins tot dintr-o lume de dincolo, sapand in multitudinea de sensuri, de simboluri, de referiri … Si cumva, nu pot face asta. Din simplul motiv ca nu este o carte ce-mi apartine.

Nu pot sa am o carte care are ceva de spus si pe care sa nu scriu. Motivul principal pentru care evit bibliotecile, imprumuturile si care poate m-au facut sa ma gandesc la acea biblioteca personala, plina ochi de tot felul de carti, biblioteca ce imi aminteste de niste ani uitati, din illo tempore ..

A fi un cititor avid, a fi un scriitor. Cred ca Borges este inainte de toate un cititor enciclopedic si apoi un scriitor. Un scriitor de prim rang, dar care cumva nu a reusit sa se detaseze de conditia sa de Cititor, conditie, statut pe care il privilegiaza. Intr-una din teoriile receptarii ni se spune ca cititorul nu se poate identifica prea mult cu opera/scriitorul pentru ca atunci o analiza critica n-ar mai fi posibila, dar nici o distantare prea mare nu este recomandata, ci ei - noi - trebuie sa fim undeva in echilibru intre cei doi poli. Poate ca asa este si cu scriitorii - A nu fi prea cititor, a nu fi doar propriul cititor.

Eu una simt ca sunt inca la statutul de cititor, conditie pe care poate nu mai am cum sa o depasesc. Ma gandesc la Eliade, la Borges, la toate acele carti peste care nu ai voie sa treci si care cumva, cu trecerea anilor, in loc sa scada, numarul lor creste. Ma gandesc ca inainte de a ma aseza pe pagina e nevoie de toate acele nume care inca ma mai asteapta. Si ma mai gandesc din nou la Borges, la Umberto Eco … scriitori mareti, peste care nu avem cum sa sarim, si totusi cumva simt ca talentul celor doi s-a ,,erodat” putin in spatele cunostintelor acumulate, in spatele tuturor lucrurilor pe care au vrut, au simtit nevoia sa le arate, sa le readuca in proza lor. E posibil sa gresesc.

Mi-e teama ca imi voi petrece intreaga viata citind, nemaigasind curajul sa insir pe o fila ceea ce port in mine, cu atat mai mult nemaindraznind sa mai arat unei alte fiinte ceea ce gandesc, sunt, simt. Asa cum imi este teama de lucrurile pe care le scriu aici. Prea intime, prea eu. Ca intr-o carte de nisip, ne pierdem in miliardele de fire, de file, de cuvinte. Ne pierdem in ei, ne pierdem in noi. Atunci si acum. 

The Sunset Limited

Black and White. Believer and Nonbeliever. Ignorance and education. Life and Death. And the Sunset Limited*.

I wonder ...

“I don't believe in God. Can you understand that? Look around you man. Cant you see? The clamor and din of those in torment has to be the sound most pleasing to his ear. And I loathe these discussions. The argument of the village atheist whose single passion is to revile endlessly that which he denies the existence of in the first place. Your fellowship is a fellowship of pain and nothing more. And if that pain were actually collective instead of simply reiterative then the sheer weight of it would drag the world from the walls of the universe and send it crashing and burning through whatever night it might yet be capable of engendering until it was not even ash. And justice? Brotherhood? Eternal life? Good god, man. Show me a religion that prepares one for death. For nothingness. There's a church I might enter. Yours prepares one only for more life. For dreams and illusions and lies. If you could banish the fear of death from men's hearts they wouldnt live a day. Who would want this nightmare if not for fear of the next? The shadow of the axe hangs over every joy. Every road ends in death. Or worse. Every friendship. Every love. Torment, betrayal, loss, suffering, pain, age, indignity, and hideous lingering illness. All with a single conclusion. For you and for every one and everything that you have chosen to care for. There's the true brotherhood. The true fellowship. And everyone is a member for life. You tell me that my brother is my salvation? My salvation? Well then damn him. Damn him in every shape and form and guise. Do I see myself in him? Yes. I do. And what I see sickens me. Do you understand me? Can you understand me?” 

*"The historical Sunset Limited was a transcontinental train that crossed the American south from Atlantic to Pacific. Metaphorically, to ride the sunset limited is to take the mythic train west, to go to the western wall, to sail over the edge of the world" - CormacMcCarthy.com.

Non Serviam

"If I once convince myself that this kind of life is suicidal to my soul, I will make everything and everybody stand out of my way as I did before now."

Mi s-a facut asa un dor de scrierile lui Joyce in ultimul timp, de un A Portrait of the Artist, de un Ulysses... ma perind prin propria viata, purtand o masca de atat de mult timp incat mi-o simt incrustata in piele. Am simtit nevoia de ceva vreme sa alerg cat mai departe. Asa ca am incercat sa ma pierd printre cuvinte, simboluri, amintiri, examene, masini, alte cuvinte. M-am tot ascuns in spatele lor, a mastilor, a oboselii, doar pentru a uita.

Nu stiu sa fac lucrurile sau sa simt pe jumatate. Probabil asa ar fi mult mai usor de a spune good-bye, de a o lua de la capat, de a nu ma incapatana sa tot caut o stabilitate. Nu stiu cum sa ii privesc pe cei din fata mea ca simpli oameni, fara sa nu ma implic, fara sa nu incerc sa aduc o diferenta. Nu stiu exact daca reusesc asta vreodata sau daca nu eu sunt cea care devine o simpla vaga amintire. Si detest asta.  

Sunt insa acele zile in care nu mai poti fugi. Nici in carti, nici in cuvinte, nici in seriale de doi bani. Nu iti mai potoli tot ceea ce simti, nu mai stii pe ce drum sa apuci. Mi-e dor de prieteni calzi. De copii calzi. De oameni calzi. Mi-e dor de povesti si glume si acea munca de cercetare dinaintea fiecarei ore. Mi-e dor sa mai invat ceva sau sa am incredere in mine. Mi-e dor de stabilitate. Mi-e dor de tot ceea ce este profund si imi este atat de dor sa pot ierta.

Asa ca am inceput sa fug ... si sa uit sau sa ignor – faptul ca detest sa vorbesc la pereti, faptul ca ceea ce predau e inutil, faptul ca nu am vrut never ever sa ajung aici, faptul ca detest promisiunile incalcate, sau ca niciodata nu m-am simtit eu in marile mall-uri, si le detest si pe astea, faptul ca nu e ok sa tot dai si sa fii mereu pe ultimul loc, faptul ca you are a winner, si tot nimic n-ai obtinut, faptul ca muncesti ca un vitel si tot cei odihniti au parte de calatorii ... Detest toate astea, si ipocrizia, si superficialitatea, si politica, si violenta, si atat de multe lucruri care acum ma inconjoara. Unde suntem noi cand avem cea mai mare nevoie de noi insine? Cum de ajungem in puncte moarte, care ne ucid cate putin, cum si unde oare ne-am pierdut acea voce, acel curaj de a spune acel mult uitat non serviam?...  

Everybody’s waiting …

We are born, we die. The only truth that matters and is always here. Between these two we try to live. And life, in its complexity, is never simple. Some call it ugly, meaningless, unbearable. We search for other people, we search for ourselves, and no matter which road we decide to take, we always ask ourselves questions like “Is this what I wanted to be?” “What have I done with my life?” “Can I do it or can I not?” “What is the sense of all these?”

We become parents and we look, admire, envy the Others, who have their freedom to do something with their lives, to make a difference. Or, we, or our life take us to a road where the word “family” doesn’t exist, and in our turn, we admire the Other one, the ones with kids, photo albums and those simple, sacred things … We look at the Other, we envy them, and probably, if we shift places, we would still want something else.

We fall in love, and then fall out of love. We get married, we get divorced, we become widows, or decide to go on living in a lie. Some are gay, without being their choice, some are addicts, some are damned for a life of misery, some are cursed from the beginning – by illnesses, faith or own relatives.

And in all these, we write our own stories, although they have been written billions of times before us, and shall be written again, after us, and still we feel that they are unique. Because they are ours. And in these his/her-stories everybody is waiting. For the great end. For the final pain.

So, there are a few TV series that I recommend. Six Feet Under is one of them. For those who want a disturbing Story of the human kind, but extremely real and vivid, intelligently made, which depicts Life as it is, that other side, that one that we often call it ugly, miserable, damned, that we cannot understand, nor accept. But there, more present than the (i)reality in which we want, desperately try to escape.  

To be born again ...

“I did not know. I was fully aware of what would be destroyed. I did not know what would be built out of the ruins. No one can know that with any degree of certainty, I thought. The old world is tangible, solid, we live in it and are struggling with it every moment - it exists. The world of the future is not yet born, it is elusive, fluid, made of the light from which dreams are woven; it is a cloud buffeted by violent winds - love, hate, imagination, luck, God... The greatest prophet on earth can give men no more than a watchword, and the vaguer the watchword the greater the prophet.”

Nikos Kazantzakis

“To be born again, first you must die.” Nu stiu cum se face ca ma tot intorc la cuvintele lui Rushdie in ultima vreme. Cuvinte peste care trecem, la care ne intoarcem, carora le oferim o noua interpretare. Dincolo de literatura, integrandu-le in viata noastra.

Am invatat in ultimele luni ca intr-adevar, asa cum Sartre afirma, suntem alegerile noastre. Suntem definiti de momentele cand renuntam, cand nu indraznim sa schimbam ceva, cand ne este prea teama de a ne rupe de stabilitatea mult ravnita. Suntem deciziile pe care le luam, intr-o lume haotica, absurda, superficiala. Si suntem oamenii pe care ii alegem, oameni pe care ii lasam sa ne impinga de la spate, de la care invatam doar observandu-i, sau acei oameni care ne trag inapoi, oricat de mult i-am iubi (sau iubit), de care doar amintirile ne mai leaga. Ne este teama sa ne privim in oglinda, sa vedem cat de mult ne-am schimbat, sau cat de mult ne-am distrus unul pe altul. L'Étranger. Si suntem teama de un nou inceput, de a ne rupe de ceea ce a fost, de a da drumul, unei profesii, unui om, unei legaturi, de a indrazni sa privim in noi si de a ne spune ,,nu mai vreau asta”.

To be born again, first you must die. Pentru ca asta simtim inainte de orice. Si astea sunt cuvintele si ceea ce am simtit cu ceva saptamani in urma. Si asta e ceea ce simt cand tot ceea ce imi doresc este un alt inceput. M-am intrebat pentru ce toate acele principii, toate lucrurile pe care le dam, neconditionat, toata implicarea noastra, intr-o lume atat de gri si trasa la indigo, in toate acele deja-vu-uri. Mi-am dorit intotdeauna sa fac o diferenta, pentru elevii mei, pentru prieteni, pentru toti dragi mie. Am uitat insa de mine, crezand in naivitatea mea ca acea diferenta, pentru mine, va veni dinspre ei …  

Si inca o data, suntem ceea ce alegem. Sa stam, sa acceptam, sa iertam, sa lasam viata sa ne poarte oriunde vrea, sa cadem in depresii, sa stam pe loc sau sa incercam sa mergem cat mai departe. Suntem respectul pe care ni-l datoram noua insine. Si poate ca acesta este raspunsul pentru acel respect al codului propriu intr-o astfel de lume … Si totusi, cum decidem care este alegerea cea mai buna, pentru propria persoana?...

To be born again, first you must die. To feel like dying. And then the tiredness of being born again.  

A Shoulder to Cry On ...

"Because the truth is, rarely can a response make something better. What makes something better is connection."

There are days when we just need a shoulder to cry on. Moments when we just need to say what hurts us so much and people to really hear us. We don’t need and we aren’t helped at all when we are criticized in our pain, we don’t want to hear “you are so easily defeated”, no matter if we cut our fingers or lose something really dear, because nobody can really judge an internal wound from the outside. We want to be hugged and allowed to cry. We want empathy more than anything. We want to be heard, we want for just once to be understood, we want to stop working, wearing masks, and just take our time from everything, because we need now our time of grieving.  

It’s funny how we criticize in people what we have inside ourselves, too blind or proud to see … Maybe Life has its moments of greyness for everyone and we do need someone to remind us its colours, as we sometimes, so desperately, unsuccessfully, try to do. Once in a year, maybe we need them - our dear old friends -too. You know that time when we want to stop being the strong ones, the fighters, the ones who find the energy to go on, no matter how difficult life is. And if this “now” is the worst moment to do this, maybe we do need that shoulder, not a kick.

Now we search for that forgotten, mythical, sacred "two-way street". Because what we really want now is NOT to be criticized in our pain, to be sunk in it, but, most of all, we just want not to feel alone in such moments. 

  

Where is the difference?

Am crezut mereu in lucrurile acelea pe care le credeam inradacinate in fiinta umana, acele lucruri de care nu ai nevoie de nimeni pentru a le sti si a le face, acele lucruri care reprezentau credinta mea in fiinta umana.

Basmele ne invata ca binele invinge mereu raul, pe cand scriitorii preferati ne avertizeaza ca the winner takes nothing. Ne luptam fara sa tinem cont de ranile care ne ard. Lucram de dimineata si pana-n noapte, sacrificam luni si ani, dam tot ce avem mai bun pentru cei de langa noi, iertam, suntem acolo, oricat de greu ne-ar fi. Pentru ceea ce acea persoana inseamna pentru noi si in credinta aia de mai sus, nu se renunta asa, cu una, cu doua, la cei de langa noi.

Si cu toate acestea, suntem acei urmasi ai lui Sisif … ne frangem in luptele noastre si continuam sa urcam, sa impingem acel bolovan inainte, pentru ca atunci cand ajungem in varf sa constientizam ca toate eforturile noastre au fost in van, ca tot ceea ce ne ramane e o umbra palida de mandrie, nici aceea prea puternica din cauza oboselii accumulate, a mahnirii, a singuratatii pe care o simtim acolo-n varf sau atunci cand suntem rostogoliti, din nou, spre poalele muntelui abia urcat. Ne dam seama cat de usor putem fi inlocuiti, cat de putin acele principii mai conteaza, cat de putini suntem apreciati, cat de putin noi, sau actiunile noastre conteaza.   

Unde e oare diferenta pentru astfel de oameni? Cum mai pot ei oare continua, cum o pot lua de la capat, cum mai pot ierta sau mai crede-n ceva sau cineva, cum mai pot ei oare sa porneasca din nou la drum? Cum mai putem oare gasi cuvintele potrivite, sacre, de a ne vindeca, de a spune ce simtim, de a potoli razboaiele dinauntrul nostru?...