Am crezut mereu in lucrurile
acelea pe care le credeam inradacinate in fiinta umana, acele lucruri de care
nu ai nevoie de nimeni pentru a le sti si a le face, acele lucruri care
reprezentau credinta mea in fiinta umana.
Basmele ne invata ca binele
invinge mereu raul, pe cand scriitorii preferati ne avertizeaza ca the winner takes nothing. Ne luptam fara
sa tinem cont de ranile care ne ard. Lucram de dimineata si pana-n noapte, sacrificam
luni si ani, dam tot ce avem mai bun pentru cei de langa noi, iertam, suntem acolo, oricat de greu ne-ar fi. Pentru
ceea ce acea persoana inseamna pentru noi si in credinta aia de mai sus, nu se
renunta asa, cu una, cu doua, la cei de langa noi.
Si cu toate acestea, suntem acei
urmasi ai lui Sisif … ne frangem in luptele noastre si continuam sa urcam, sa impingem
acel bolovan inainte, pentru ca atunci cand ajungem in varf sa constientizam ca
toate eforturile noastre au fost in van, ca tot ceea ce ne ramane e o umbra
palida de mandrie, nici aceea prea puternica din cauza oboselii accumulate, a
mahnirii, a singuratatii pe care o simtim acolo-n varf sau atunci cand suntem
rostogoliti, din nou, spre poalele muntelui abia urcat. Ne dam seama cat de
usor putem fi inlocuiti, cat de putin acele principii mai conteaza, cat de
putini suntem apreciati, cat de putin noi, sau actiunile noastre conteaza.
Unde e oare diferenta pentru
astfel de oameni? Cum mai pot ei oare continua, cum o pot lua de la capat, cum
mai pot ierta sau mai crede-n ceva sau cineva, cum mai pot ei oare sa porneasca din nou
la drum? Cum mai putem oare gasi cuvintele potrivite, sacre, de a ne vindeca, de a spune ce simtim, de a potoli razboaiele dinauntrul nostru?...
No comments:
Post a Comment