Sunt zile când îmi doresc să mă urc într-o mașină și să conduc oriunde văd
cu ochii, cât mai departe de familiarul aici,
zile în care îmi doresc să fumez un pachet întreg de țigări și să las totul
și pe toți în urmă.
Spuneam pe undeva că libertatea e efemeră și că în viață avem anumite momente
în care putem fi cu adevărat liberi. Ceea ce tot caut de la o perioadă însă
este liniștea din spatele zumzetului continuu, pacea și puterea de a mă rupe de
toate stereotipurile în care simt că mă afund, de toate motoarele supraîncălzite,
de tot cenușiul din oameni. Mă caut pe mine, încercând să respir și să văd, să
mă regăsesc dincolo de toate acestea, de zilele, săptămânile, lunile de
suprasolicitare, de decizii, de rapoarte, proiecte, oameni. Mă caut să mă
accept pe mine, așa cum sunt, dincolo de așteptările, de pretențiile celorlalți,
de tot ceea ce reprezint pentru ceilalți.
Și-n propria sălbăticie, sunt zile când reușesc să ajung acolo, sus. În care tot ceea ce fac este să
privesc. Și să ascult: ceea ce e în jur, ceea ce e în interior. Mă reîntorc
aici, de câte ori pot, simțind cât de mici, de efemeri suntem cu toții în fața
naturii, a tuturor lucrurilor care au existat dintotdeauna și care vor continua
să existe și după noi. Ascultând acea lume desprinsă din timp, neîmblânzită,
atât de departe de civilizație, de domolire, de îmblânzire. Căutându-mi
rădăcinile aici, uitând pentru o perioadă de tot. Și încerc din răsputeri să învăț, să îmi amintesc, să respir.
No comments:
Post a Comment