Alergăm într-un iureș neîncetat, uitând în cele din urmă de când, de ce, încotro
voiam să o luăm. Ne pierdem în îndatoririle zilnice, luptând oră de oră să mai
ducem ceva la capăt: un curs dus până la final, un copil ajutat, un proiect
terminat, un alt raport de făcut, o muncă sisifică de a atinge acel nivel
economic decent. Luptăm cu sistemul, câte 8, 10, 12 ore pe zi, luptăm cu
propria oboseală și limitele propriului trup, ignorând toate semnalele,
îngropându-ne propriile temeri. Și am luptat atât de mult în această maturitate
forțată de atâția ani încât momentele în care ne simțim și ne mai amintim ce ne dorim sunt din ce în ce mai puține. Și
ironic, am tot luptat de a păstra și a oferi o fărâmă de umanitate în lumea
asta tot mai cenușie că ne-am uitat complet propria umanitate, cu tot ceea ce
înseamnă aceasta: propria
vulnerabilitate, propriile dorințe, propriile visuri.
Din țărână suntem făcuți și
în țărână ne vom întoarce. Dar mai vie decât atât este amintirea a priori a apei, mai plină de energie,
mai puternică, mai aproape de mine. În acest iureș neîncetat, sunt mici momente
de răgaz când ne lăsăm sau suntem obligați să ne debarasăm de toate armele, de
toate poverile pe care le-am purtat. Acel scurt răgaz în care nu mai trebuie să
încercăm să ne arătăm, să ne rostim vulnerabilitățile, părțile umane din noi,
ci în care ne așezăm pur și simplu față-n față cu noi, respirând. Fără cuvinte, fără amintiri, fără dureri, fără regrete, fără teamă.
Acel noi vechi de când timpul, eliberat
din strânsorile prezentului. Doar privind întinderea din fața noastră și ascultând
liniștea din jur. Respirând.
No comments:
Post a Comment