1904

I laughed and shook his hand, and made my way back home
I searched for a foreign land, for years and years I roamed
I gazed a gazeless stare, we walked a million hills
I must have died alone, a long long time ago ...

Fowles, in Colectionarul scria: “Am încercat întotdeauna să mă impun vieţii; acum a sosit timpul să las viaţa să mi se impună mie.” Imi place sa fiu ocupata si sa joc sah – e jocul care-mi reflecta probabil gandirea: fac o actiune acum, si un sir de alte evenimente, alte posibilitati, alte sanse sau un alt vid mi se deschide si mi se inchide in fata, cantarind in minte aceste posibile evenimente. Dar ador sa fiu surprinsa, de noi persoane intalnite-n viata, de noi stradute la dreapta si la stanga pe autostrada mea, de prieteni vechi.

Probabil ca am tot incercat sa ma impun vietii. Stii, „condamnarea” noastra, a tuturor, la fericire? Cu totii visam/suntem invatati sa ne dorim o cariera intr-un anumit domeniu, sa fim „cei mai buni” in ceea ce facem, cu totii ne dorim o familie, care sa fie mereu langa noi, un sot/sotie, un copil sau doi (si daca-s doi, de ce sa nu fie trei?), un apartament cat mai spatios, sau de ce nu, o casuta cu o gradina in jur, unde un catel si o pisica sa traiasca impreuna fericiti pana la adanci batraneti ... Numai ca ne dorim toate astea fara a lasa un pic de spatiu realitatii, fara a ne bucura de simplitatea zilei de azi, de ceea ce suntem acum ...

Oare cand mai traim in realitate, in momentul numit acum? Cand suntem mici, ne dorim sa crestem, sa ne luam viata-n maini, sa le aratam tuturor cat de independenti, cat de bine ne descurcam singurei; cand crestem, ne gandim la visurile noastre, ne dorim ceva, si dupa ce am obtinut acel ceva, vrem mai mult; ceea ce ne facea fericiti in urma cu un an, devine acum un lucru indinspensabil in viata noastra, dar paradoxal, insignifiant. Evadam din realitate prin reverii, ne omoram singuri ziua de azi, de acum, prinsi fie in amintirile dureroase ale trecutului, fie in angoasele viitorului, nerealizand cat de multe zile pierdem captivi in propriul labirint ...

I’m dancing a tango with my hybris ... la 1904 gandurile se opresc. Obisnuiam sa incerc sa ma impun vietii. Cu timpul, am invatat sa ascult si sa o analizez. Mai sus, si mai sus, pana-n varf, dincolo de regulile ce le detest, dincolo de amintiri, de azi si de ieri, dincolo de lupte, frici, insensibilitate. Poate ca e doar capricornul din mine, iubitor de munte, poate e doar modalitatea mea de a ma elibera de stres si de tot ceea ce am putut aduna de-a lungul anului sau anilor ... La fel ca si calatoria mea prin Ithaca, e un drum intr-un timp circular, spre adultul-stanca ce e mereu prezent pentru cei dragi, pregatit oricand cu sfaturi rationale, cel care cica nu se sperie de nimic, inspre copilul vulnerabil, ce n-am stiut niciodata sa-l ascult, spre cea care viseaza uneori cu ochii larg deschisi ... E linistea de care mi-e dor si unul din acele lucruri banale, care ascunde atat de multe ... pentru ca daca exista cu adevarat magie pentru mine, aceasta se regaseste in cele mai simple lucruri: in cafeaua calda (si rara) din dimineti aglomerate, in plimbarile lungi sau scurte cu cei mai indragiti prieteni, intr-un refren si-un rand, intr-un varf de munte ...