Once upon a time a Memory ...
Mereu am cautat oameni puternici. Diferiti de ceilalti, independenti, cu o coloana vertebrala stabila, care stiu intotdeauna ce vor, nebuni intr-un anumit fel prin faptul de a fi diferit, de a cere altceva de la viata. Oameni pe care sa ma pot baza, oameni pe care sa indraznesc sa-i iubesc.
Dupa cum probabil ca-ti amintesti, ma intereseaza Fiinta Umana. Sunt obsedata la randul meu de detalii pe care le vanez in fiecare cuvant, in fiecare gest. Sunt doua lucruri despre care intreb fiecare nou-venit:
- La ce facultate esti? = nivel de maturitate, de independenta, de luare a deciziilor, maturitate inca o data, ambitie, proprie cunoastere.
- Ce carti citesti? sau atunci cand intru pentru prima data in casa unui om, caut coltul cu carti. Imi spun atatea lucruri despre o persoana! Citim ceea ce ne caracterizeaza, citim despre lumea noastra. “Knowledge is power”, nu? Si citim de asemenea pentru a afla mai multe despre noi.
E o melancolie ciudata in cartile pe care le purtam in suflet ... Intimitatea aia, sunetele sufletului, cuvintele care zavorasc lumea de afara, atat de mici, si totusi atat de puternice … E o melancolie in mine atunci cand ma gandesc la ele. Cand mi se face dor de o anumita persoana, incep sa citesc cartile indragite de ea/el.
Te-am cautat anul trecut, intr-un inceput de primavara. Te-am urat probabil si as fi dat totul sa nu ma vezi atunci, asa. Pentru ca de la stadiul de a intelege, am trecut la un altul: am intrat in lumea ta si m-am trezit brusc in intuneric, singura, inconjurata de apa. Sunt zile in care m-am gandit mult la trecut, sunt zile cand ma intorceam in clase goale, in inceputuri de dimineata, razboindu-ma cu Filosofia … sau o vrei filozofie? Sunt zile in care mi-e dor de cineva ca tine.
Te-am cautat in lumi virtuale, in cuvinte, in trecut. Si m-am intors la Amintiri. Amare, dulci, firave. M-am intors la cartile pe care le citeai candva, pentru a mai regasi un pic din ceea ce-mi lipsea.
Am inceput vara aceasta cu Murakami – Kafka pe malul marii. Te-am regasit in suprarealismul de acolo, in invalmaseala actiunii (pentru ca actiunea nu este una ordonata, aranjata minutios, “ca la carte”), te-am auzit pe malul marii. Ce pot sa spun despre ea? E o poveste fericita, in incercarea de a se elibera de sub povara unei profetii, a unui destin, si a accepta in final indatoririle drumului ales. E o poveste in care pestii cad din cer, in care batranii vorbesc cu pisicile, care pune la zid orice urma de melancolie. In timp ce te-am regasit pe TU, pe acel Tu vesel, supra-fericit, plin de sine, am analizat cartea si critic, caci da, criticul din mine nu doarme aproape niciodata (subliniaza aproape). Murakami nu cred ca va fi vreodata scriitorul meu preferat din cauza stilului, din cauza Cuvintelor si a felului in care sunt folosite. Vreau mai mult.
Iarna asta m-am aruncat insa in Kafka – Procesul. Si acolo am spus “ouch”. Pentru ca cred ca e una dintre cele mai reci carti care am citit-o vreodata. E o carte de o veridicitate incredibila, o carte absurda, care vorbeste despre noi, despre toti “Noi”-i, un proces prezent in fiecare dintre noi. Si un sfarsit la care cu totii suntem condamnati. M-a intristat. Nici o lumina, nici o culoare. Realitatea pura, fara nimic altceva. Impressive. Si in Kafka am gasit un alt Tu. Acel Tu cu care ma contraziceam candvam, cu acel Tu caruia incercam sa-i arat o culoare, un zambet in Viata.
E acum o zi de februarie in care zambesc, in care sper, in care astept, in care-mi amintesc. Viata mea in ultimul an a fost un Proces in stilul lui Kafka, acum insa astept sa trec la o alta carte, la un alt stil, sa indraznesc sa fiu Eu. Si Eu am ramas la fel cum o stii: la fel de zburlita, la fel de anti-sociala, la fel de rece, un pic mai obosita, plina de ani. Si Tu?
I hope you’re fine and Happy. And far away from a Past.
Nu stiu cati ani au trecut de cand nu te-am mai vazut macar in cuvinte. Sau poate au trecut veacuri, iar eu n-am tinut socoteala lor. Nu stiu daca pot fi blamata pentru aceasta, tinand cont ca imi amintesc cu greu chiar si cati ani am sau anul in care m-am nascut. Tocmai pentru ca anotimpurile care s-au perindat in interiorul meu sunt mult mai numeroase, mai intense si, de ce nu, si mai lipsite de un sens temporar.
ReplyDeleteCe e varsta? Un numar care nu are nicio legatura cu mine. De fiecare data cand sunt intrebata astfel de lucruri, pret de cateva clipe ma stradui sa ghicesc cam cati ani am, iar daca nu reusesc, m-apuc sa fac operatii aritmetice. Dar anul acesta cred c-am sa imi amintesc - pentru ca imi voi aminti de tine, de cuvintele tale, de neuitarea ta.
Murakami si Kafka....nu ma leaga de ei decat faptul ca au pus in cuvinte nelamuririle si spaimele mele.Am invatat, prin ei, sa vreau mai mult, sa tinesc mai sus, sa ii depasesc si sa pot spune, privind in urma, ca mi-au fost necesari, dar nu m-am oprit la ei. Cand ti se arata directia, incepi sa mergi inainte, inaintand in timp dincolo de locul crizei de constiinta.
Ma simt vinovata ca imi amintesc prea putin din discutiile noastre, din cuvintele spuse cu drag, simpatie si nevoie de tine. Am amintiri incetosate, fragmentare, dar chiar si putinul pe care il regasesc la o scrutare rapida a memoriei, e incarcat de o claritate si de o profunzime care indica spre etern.
Imi amintesc cel mai bine momentele in care stateam pe tevile groase din curtea blocurilor care duceau spre casa ta. Nu exista cuvinte in amintirea mea, exista doar fiinta ta si incarcarea de sens a simplului fapt de a sta langa tine si a te percepe. Puritate, noblete, frumusete - esti printre putinii oameni frumosi pe care ii cunosc, printre putinii oameni care mi-au aratat ca Frumosul exista intr-adevar in sine. Pana la urma, Platon avea dreptate - in anul in care am studiat filosofia nu intelegeam ce spunea filosoful in cauza.
Ce citesc acum? Evangheliile. Apoi meditez la cuvintele de acolo. Cu Pavel nu prea ma impac, are mai multe versete in care dovedeste o atitudine misogina, sau cel putin invechita. Altceva nu mai simt nevoia sa citesc. Iar cand citesc alte carti resimt din plin, la fiecare fraza, coeziunea, unitatea, sunt doar bucati de adevar, fragmentare. Am trecut de faza revoltei, il prefer pe amor fati, prefer sa imbratisez existenta si sa ma contopesc cu ea.
Viata mea e un proces kafkian, trait cu o seninatate pe care o construiesc zilnic. Ma regasesc in tine, in gandurile tale, in cautarile si esecurile tale. Iar acest lucru m-a marcat astazi intr-un fel pe care ai sa il intelegi mai tarziu.Pentru ca, intre timp, nu m-am schimbat, ci m-am regasit intr-un fel diferit.
Poate ca ti-am mai spus ca nu simt prea des senzatia de dor. Acum mi-e dor de tine, mi-e dor de a fi langa tine si mi-e dor sa fii langa mine.
Dincolo de tacerea care s-a lasat intre noi in ultimii ani, felul in care ma raportez la tine a ramas acelasi. Prietenia, adevarata prietenie, nu se schimba in functie de conditiile exterioare. Cel putin, nu pentru mine.
Da, si eu ma simt intr-un proces kafkian. As vrea sa nu fie asa, sa gasim intelesul pe care Kafka l-a omis din scrierile sale. Intelesul pe care l-am pierdut candva, si care acum, incep din nou sa-l caut ... in oameni, in cuvinte, in gesturi...
ReplyDeletePrietenia a insemnat mereu un Dumnezeu in mine. Prietenia m-a salvat candva, prietenia mi-a aratat ca inainte de o mandrie oarba, ar trebui sa fiu si eu un pic om.
Sunt multe de zis, nu? Prea multa tacere, pe care vreau sa o acopar cu amintiri si cuvinte. :)
Multumesc, Mara! :)