Noncuvinte ...?

Sunete adormite in noi, care ticaie incet, ca un ceas invechit in rutina. Ganduri care zboara, care se intorc, care se pierd. In albastru, in gri, in rosu, in fiecare particica din noi. Amintiri ce se ridica din strafundul uitarii, lovind sau mangaind acea rasfrangere a zidului rece al lumii … sau oare e intr-adevar al meu?

Privim lumea care trece pe langa noi. Tot mai multe casti, tot mai multa tacere in fata Celuilalt. Inchisi in propria lume, inchisi departe de … casa, de noi. Un zambet pe ici pe colo, un pas grabit al unui trecator, ce inca mai viseaza la fericire. Un buchet de trandafiri, unul de lalele, niste lacrimi sterse in graba, tu care privesti cerul, care visezi la o apa, sau la un munte, la o dimineata plina de tacere, in care toate sunetele bucuriei vor fi acolo, tu care … tu, eu, noi, voi. Pronume personale sau fiinte umane?

Mereu am cautat in spatele lucrurilor. Unii spun, nu, toti spun ca sunt o fire complicata. Paginile de istorie, pline de date, pline de lupte si de tratate. Eu vedeam in fiecare pagina o noua poveste, o noua constiinta, o alta infrangere … ceea ce nu se spune, e ceea ce conteaza. Apoi lucrurile care ne inconjoara … un perete, un stilou, un creion, o carte, o strada. Simple obiecte, care devin amintiri de pret atunci cand sunt atinse de acea mana invizibila a amintirilor. Pentru ca insufletim tot ceea ce atingem si tot ceea ce ne pasa. Pentru ca in toate suntem noi ... Oare ce as fi fara amintiri? O persoana mai usor de inteles probabil, o persoana care ar putea uita, o persoana intre un infinit numar de persoane.

Pagina alba, din nou in fata mea. Ma gandesc la Viata, la Durere, la Fericire, la Oameni, la Singuratate. Deasupra lumii, cand eu ma vad dedesubtul ei. Nu e asta cel mai ciudat? Te astepti la o imbratisare, primesti in schimb o palma peste obraz, ajungi sa te intrebi de ce, cu ce ai gresit, pentru  a primi asta … si cand incepi sa dai crezare Destinului care iti tot sopteste la ureche amintiri pe care ai da orice sa le stergi, sa le faci sa dispara, cand incepi sa ingenunchezi in fata Sortii care iti spune ca pentru tine lumea e aici doar pentru a-ti arata evanescenta ei, pentru a te da uitarii, atunci aceasi mana te mangaie, soptind cuvinte ce alina, ce incearca sa cicatrizeze ...

Viata. Ce e viata? Un numar de constelatii asezate pe un fir de iarba, peste care turnam anotimpuri, vant si cateva raze de soare. Cautam fericirea in ea, incercand sa prindem fluturii care zboara mai aproape sau mai departe de constelatiile ce se pierd in mainile timpului, pe acest fir firav de iarba … sarim in vise, in oameni, in noi. Pentru ca viata e o lunga calatorie in cautarea noastra, in cautarea definitiei noastre. Suntem aceasi, dar suntem atat de diferiti. Sunt … ce sunt? Aveam vise si aveam culori in fata ochilor. Aveam credinta ca maini calde vor fi aici, pentru a ma sprijini, pentru a ma impinge. Aveam energia in spatele fiecarui tel, a fiecarei prietenii. Heaven is a place on Earth … I tried to give rays of heaven. Most of the time, I received rays of hell. But this is Life. And it is our Choice what we become and what we want from our Life. Because Death is here to catch us all, when the Day is over and the sun goes to sleep, and Death can teach us many things, including the need to live our own Day, the need to write our own Story...

Durerea e parte din viata. E urma care o lasa trecatorii in fata noastra, e gustul esecului, e neputinta noastra in fata propriului Ego, e departarea de noi si uneori, paradoxal, e apropierea cea mai intima de parti necunoscute din interiorul nostru. Durerea suntem noi, e iadul din privirile multimii, e neputinta de a fi Dumnezeu macar pentru o constelatie, macar pentru o farama de secunda. Durerea e acceptarea noastra, goi, in fata divinitatii. Durerea e pasiune, e acea bataie de inima care arata cat de ancorati suntem in Viata, in prieteni, in vise. E puntea dintre Sensibilitate si Tarie de caracter, sau de ce nu, Indiferenta. Marginita, nemarginita, singura in care stii sa inoti, singura pe care a-i putea sa o accepti din partea celorlalti, sa o iei asupra ta, caci e adanc, infipta in tine, caci e hybris-ul fara inceput si fara sfarsit, e ceea ce controlezi si ascunzi, e ceea ce sub masti esti cu adevarat.

Fericire. Oameni. Singuratate. E fericirea o caracteristica a egoismului? Pot fi oamenii in singuratate cu adevarat fericiti, sau sunt atunci drogati cu Durere? E vant si e teama, e chemare si e indepartare, e ceea ce vrem noi sa fie, adanc, in noi. Suntem invatati cu Fericirea de catre ceilalti Oameni, si ei sunt cei care dau, si care iau aceasta particica neinsemnata din noi.

In singuratate, omul renaste. Sau de ce nu, moare. Singuratea e ceata aceea plina de ganduri, de independenta, de nevoia de a respira din cand in cand in solitudine. Si e cutitul care ne omoara atunci cand coboara prea mult, in zile cand astepti o simpla strangere de mana …

Zile. Gesturi. Cuvinte. Pagini albe sub care se revarsa culori … rosu – vulnerabilitatea pasiunii, emotia puternica, deschiderea spre tine, verde era ploaia in care speranta cobora spre tine, in care raze de bucurie straluceau, era unda usoara de vant ce plutea incet spre viitor … movul era raceala, era perfectiune, era lipsa unei batai de inima, era setea pentru teluri, era nevoia de a merge inainte, si in acelasi timp nevoia de a te simti iubit cu toate carentele pe care le ai, in timp ce griul era tacere, nevoia ca cineva sau ceva sa sparga acea tacere, era teama, era nevoia de tandrete, de cuvinte, era neincredere si era punctul mort al durerii, in care nimic nu mai era posibil …

Trecatori pe strada, trecatori in viata noastra, cantece ascultate in surdina, cuvinte aruncate in culori, visuri si speranta in umanitate …

Da, cred ca mi-e dor de mine.