Viata la nivel primar

“Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Doar prin dragoste şi prietenie putem crea iluzia de o clipă, că nu suntem singuri”.  Si uneori nu avem parte nici de asta. Ne pierdem timpul penduland printre indatoririle de la servici, scrierea unei lucrari inca neincepute, visuri la care speram si totusi niciodata nu avem curajul sa le abordam, traduceri, pregatiri, articole. Si totusi, very deep, inside ourselves, we know that these things are knick-knocks. Vin si pleaca, isi schimba forma, apar altele, ne stresam pentru un nimic, ingropandu-ne in mii si zeci de proiecte…

Ce te  faci cand pierzi pe cineva, cand oamenii de la care asteptai protectie neconditionata te fasie atat de tare-n interior incat esti o bomba pe cale sa explodeze pentru cei din jurul tau si pentru tine, cand setea aia a ta de viata e trimisa intr-un desert interior, pe termen nelimitat? Ca profesor, ma gandesc la copiii ce dau cu spray prin clasa, distrug orele, obiectele scolii, ajung sa fure, sa injure, sa inventeze povesti (de care putini ar avea imaginatia necesara), sa cerseasca un dram de atentie, sau sa faca ORICE pentru a fi in centru? Avem un catalog, o materie pe care o iubim, si-n fata noastra o fiinta umana abandonata, ce cauta un loc, la fel ca oricare din noi, numit acasa.

Nu suntem pregatiti pentru adevarata suferinta. Sa ne gandim la oamenii de langa noi, cu care ne place sa ne petrecem timpul, cu care radem, impartasim amintiri, secrete, teluri. Ce facem atunci cand ei cad, unde oare suntem cand acesti oameni chiar au nevoie de noi? Cand a fost ultima data cand am ridicat telefonul pentru a pune niste intrebari simple, pentru a ne arata empatia, dragostea, prietenia? Cand a fost ultima data cand am trimis un mesaj celor de langa noi, pentru a le multumi ca exista? Sau cand ne-am asezat langa cineva, doar pentru a asculta?

Ne ferim de singuratatea celuilalt ca de lepra, ,,nimanui nu-i place sa fie inconjurat de oameni tristi”, spunea cineva prin liceu, aruncam cateva cuvinte uzate, sau nu dorim sa privim si-n cealalta directie. Viata noastra e deja plina de propriile iluzii, de ce am avea oare timpul necesar pentru a ne pasa cu adevarat? Trecem zilnic pe langa oameni necunoscuti, vedem probabil – in cazul in care lucram in scoli – oameni care ne scot din sarite, pe care-i ignoram, sau de care uitam imediat ce-am parasit sala, nu privim detaliile, si ne spunem ca cele 40 de pagini pe care trebuie sa le scriem in scurt timp si sa le prezentam intr-o facultate sunt vitale. Oare? James Meek spune ca singurul Rai pe care il cunoaste e cel de acum, de pe Pamant. Ce facem cand Iadul se desfasoara in complexitatea lui,  in the people around us?

 

Happy Pills

Ascult melodia aceasta incontinuu, de cum am ajuns acasa. Cred ca titlul ei e ideal pentru ziua mea de azi… am stat aseara cateva ore bune ca sa fac un PowerPoint cu muzica aia, care zic eu ca are ceva de zis, care a lasat ceva in urma, care se cheama MUZICA si nu Lady Gaga sau Inna (doi sau un n?)… am aflat cu uimire ca Queen e expirat, ca “cine naiba ii mai asculta zilele astea?!”, ca Scorpions, Nirvana, Metallica, Roxette si alti cativa sunt numai buni de aruncat la gunoi… iar muzica de valoare e reprezentata de B.U.G. Mafia, Parazitti, sau tot ceea ce se defineste prin manele… spre exemplu, la intrebarea cine oare canta Show Must Go On, mi se raspunde simplu Florin Salam. Si-n toata agitatia, plictiseala si fiasco-ul de azi, ma tot intrebam ce caut eu aici…

Asa ca tot apas pe “reply”, intr-o melodie de-a N. Jones… si aceasta bineinteles expirata in opinia multora, intrebandu-ma daca or exista niste “happy pills” si pentru mine…

Felicitari parintilor care au facut un copil doar cu gandul la o iluzie a nemuririi, la o pensie alimentara, sau fara sa se gandeasca ca ala mic are nevoie de mai mult decat mancare, adapost si jucarii. Felicitari mass-mediei (care jigneste de fapt ramura jurnalistica) de toate stirile despre violuri, crime, si mai stiu eu ce alte subiecte de maxima importanta. Felicitari tuturor celor care promoveaza "cultura" din zilele de azi.

Dance, dance, dance...

... otherwise we are lost

M-a emotionat acest film. Poate pentru ca am invatat sa patinez la 3 ani, iar de atunci acest ,,sport” a inceput sa reprezente treptat pentru mine o arta pe gheata, unde dansul si muzica au un rol central. Poate pentru ca cred ca cel mai sublim cuvant e cel ce ingana-n el intreaga lume – little worlds in little words – sau poate din simplul motiv ca mi-e sete de viata, iar pentru mine fiecare pas, cuvant sau gest din Pina a fost o reprezentare a vietii, in fragilitatea, puterea si misterul ei.

Nu sunt fana filmelor. Detest sa stau intre patru pereti si sa vizionez tot felul de western-uri sau alte ecranizari. Temele se repeta, personajele sunt construite dupa acelasi tipar, scenele se inspira una din alta, iar elementele vizuale scapa uneori in fata vederii mele. Nu retin numele actorilor, a regizorului, si-mi este foarte greu sa fiu atenta la detaliile ce tin de cinematografie... unghiuri, umbre, felul in care imaginea se vede... Imi plac insa cele psihologice, care au ceva de transmis, cu un mesaj profund (nu doar baiatul bun se lupta cu cel rau, mereu castiga cel bun, ia fata si totul este roz...) Poate exista oare un happy-ending? Cele cu un astfel de sfarsit, desi poate ca ne lasa o raza de speranta, par false, lipsite de verosimilitate, iar filmele ce ne socheaza,care ne lasa adeseori un gust amar, ba chiar ne si enerveaza, ne raman in minte.

Pina a fost altfel. Nu exista aici un sfarsit sau un inceput propriu-zis, poate datorita omagiului adus acesteia... pe de o parte, dragostea, respectul si invataturile lasate de ea in ei nu pot avea un sfarsit, intalnindu-se in fiecare noua zi cu ceea ce coregrafa le-a oferit, iar pe de cealalta parte, ignorand echipa si partea personala, exista o contributie incontestabila, ce mai mult ca probabil va dainui, adusa de Pina Bausch in acest domeniu.

A fost altfel pentru dansul din el, care mie una imi spune multe. Tanztheater. De ce oare Viata nu ar fi un dans? Ma inclin in fata marilor artisti, care au zugravit prin arta lor fiinta umana, realitatea sau suprarealitatea, care s-au desprins din randurile celor multi si ne-au lasat noua, celor mici, partea aia insemnata din Viata lor.

Altfel pentru setea de viata exprimata in acest documentar. Energia, noul in vechi, maiestria banalului. Pentru jocurile ce au in spate ore de truda, simplitatea aparenta, minutiozitatea, libertatea, mai sus de orice.

Exista un ACEL ceva ce eu una il caut in Cuvant... limbajul potrivit pentru a reda si dansul si sunetul si emotia, acel ceva diferit, poate experimental, poate clasic,  acel ceva ce artistii l-au oferit in domeniul lor. Si ca sa dau un exemplu, pentru cei ce au vazut filmul, si-si amintesc secventele de dans din el, sa urmareasca programul de la perechi, in care in usurinta patinarii se citeste munca, orele, pasiunea, si din nou, setea de viata.

Nu cred ca Pina este un film pentru oricine. Multi banuiesc ca s-au plictisit deja la el, nu-l inteleg, sau l-au si uitat. Nu e o capodopera in lumea filmului, ci mai degraba o declaratie de iubire pentru cea care a fost Pina. E un film fragil, lipsit de efecte speciale sau actiune, pentru cei cu suflet de artist, lirici, empatici, ce cauta un acel ceva dincolo de cuvinte, gesturi sau culori.