Orbitor este despre tot și nimic, o enciclopedie a vieții, a jocurilor literare, a Bucureștiului, a ceea ce Cărtărescu înseamnă. Cu toate acestea, sunt niște imagini repetitive, puternice, prezente în toate cele 3 volume. Unul dintre ele, poate cel mai proeminent, este cel al maternității, al mamei, imagine pe cât de amară, pe atât de elogiată în aceste pagini. Unele dintre noi născute pentru asta, altele făcând greșeala vieții lor decizându-se să fie-n ,,rând cu lumea”, toate lăsându-ne amprenta – pozitivă sau negativă – asupra viitoarelor generații. Și nu putem clădi imperii, nu putem avea un Cărtărescu, nu putem salva lumea și fi eroi, sau pur și simplu nu putem fi noi, trăind clipa, fără cele care au renunțat de-a fi toate acestea:
,,Căratul de dimineață, socotelile de seară, pe margini de ziar, cu scrisul ei copilăresc, rămas la fel cum îl deprinsese de la învățătorul din sat, scris înflorat pe care-l întâlneai pe spatele pozelor (cu creion chimic) și prin actele din poșeta stacojie – și-ntre timp spălat, frecat, făcut paturile și adunat după toți, pornirea tatălui la serviciu, a mea la școală, oalele cu măncare (<<nu mai știu ce să vă mai fac, îmi vine să-mi iau câmpii>>) și nerecunoștința și nepăsarea tuturor, de parcă femeia asta care ne făcuse oameni, omul acesta bun și cinstit (<<Mircișor, niciodată-n viața ta să nu iei un capăt de ață care nu-i al tău>>) și care se lăsase pe ultimul loc, pe nici un loc de fapt, în ierarhia nevoilor familiei, fără haine de ieșit în lume, fără pantofi, nerujată și nearanjată, renunțând până și la colonia ei de un leu din mașinuțe de sticlă, mergând să-și facă permanent o dată pe an, la cine știe ce ocazii, ar fi fost doar o servitoare plătită să ne-aducă fiecăruia toate la nas, să ne spele și să ne calce, ca noi să putem arăta onorabil în drumurile noastre prin lumea vastă, cețoasă și-nspăimântătoare care se-ntindea dincolo de satul ei din mijlocul Bucureștiului, cuprins între cinematografele Volga, Floreasca și Melodia, dincolo de care nu se aventura niciodată. Găseam mereu prin sertarele de la bufet fâșiile astea rupte din marginea ziarelor, pe care erau înșirate unele sub altele <<oo>>, <<roșii>>, și <<bomboane>> și prețurile lor, scrise-nflorat cu pixul, fără să știu pe-atunci că ele erau poemele mamei mele, mai inspirate, mai sfâșietoare și spunând o poveste mai pasionată de dragoste decât scrisorile Portughezei și decât paginile exaltate ale Sfintei Tereza. În casa noastră, mama călăuzea doi orbi, doi oameni cu inima de piatră, înstrăinați de ea și fiecare de celălalt, pe care-i slujea cu o devoțiune ce-și ajungea sieși și nu aștepta răspuns sau răsplată.”
(Orbitor – Aripa dreapta, 344-345)