Succession: (In)Humanity, Family and Power

 There are a few TV series that go beyond the (American) cliches that you can find on television, that you watch not to be entertained when you want to stop thinking, but for their art, their actors, their cinematographic majesty, their stories. And here, only to name a few, I think of Fargo, Mad Men, House of Cards, Boardwalk Empire, Mindhunter, The Young Pope/The New Pope. And of course, Succession.

Winner of 9 Emmys (so far), Succession did not catch me from its first episode: too long, with a theme that seemed not to be original, with a vocabulary related to the business field, definitely not the type of series that you want after a long day, where you just want to unplug your brain. But after 2-3 episodes, it became the only series that I had watched for a while: for its actors, its music, its humour mixed with the torment, the drama, and all the words unsaid, for its twists and finale episodes of each series.

I don’t think there is one single good character in this series, all of them are fucked up, mere images of evilness. And somehow, during all the episodes, you get to pity them, to understand them, to see glimpses of their humanity, and of why they become who they are today. How much parents influence us, how much of who they are become impregnated into our subconscious, why power and money become so important for some, more than your own family, so that at the end of the day, “family” becomes just a simple utterance, void of all its meaning. 

Lo/Hi

 "Let me be and let me live." (James Joyce, Ulysses)

 - the simplest, the most minimalistic statement, that encloses in it the torment & avalanche of one's life feelings. - 

171.

 Life is unfair. Not death. We all have to die in the end, but nobody should die alone, should live in solitude his/her last years, should be so damn alone in his/her old age, after a life surrounded by people. People that you loved, you helped, you laughed with, you took care of. And nothing in the world should be more important in times of need. And human’s pride, stupidity, the thirst for revenge and wealth... this is nerve-wracking.

Rădăcini

 ,,Cei care râvnesc la un loc sunt bântuiți de lăcomie, cei care bâjbie prin timp sunt arși de dor...” (Nora Iuga)

Am dat astăzi de acest rând care descrie cel mai bine starea de acum. Am înotat atât de mult în sens opus rădăcinilor că nici nu mai știu de când am început. Se spune că atunci când ești la final, îți revezi viața prin fața ochilor. Cam așa se întâmplă când pierzi pe cineva care a contat... ești prins în altceva și brusc te trezești bâjbâind prin timp, amintindu-ți plimbări lungi, verande vechi, și frânturi de cuvinte.

Am zis de atâtea ori nu mai pot în ultimul timp că nici eu nu mă mai cred. Cazi, te ridici, te târâi, cazi din nou, iar te ridici. Pe pilot automat. Până te simți sugrumat de toate rădăcinile care te-nconjoară, tras înapoi, încercând să găsești o fărâmă de coerență. Și de speranță. 

Nora Iuga & ....

Cred că orașul meu preferat din România este Sibiul, oraș neîmânzit de amintiri, dar de care îmi e dor. A o citi pe Nora Iuga în Hipodrom e ca și cum m-aș plimba prin Hermannstadt, a lăsa frâu liber gândurilor, fără a le mai împărți în rațional și irațional/nebunie. Nora A și Nora B.

Sunt atâtea întoarceri și reîntoarceri în noi înșine. Atâtea constante, disocieri și labirinturi. Atâta nevoie de liniște pentru a ne auzi și atâta zgomot în noi înșine. În această întoarcere, nu am putut să-l străbat pe Ivo Andronic în Cronica din Travnik, carte pe care am abandonat-o pentru moment, și am avut nevoie de a respira, de a regăsi acea parte din mine care rimează cu proza Norei – intimă, feminină, lirică, cursivă, directă, fără încărcări stilistice.

Mă obosește uneori lumea cu regulile ei rigide, în a cărui realitate mă simt ca-ntr-o colivie, și-n a cărui ordine nu mă regăsesc. Iar atunci când acel zgomot din interior devine prea asurzitor, închizi ochii și începi să te plimbi printr-un Sibiu care nu-ți aparține, încercând să lași tot acel haos din minte liber. Și așa, puțin câte puțin, începi să respiri. 

 

Natural Blues

 When you are always there for everyone, probably the most difficult part is to have patience with yourself. It's difficult to show your vulnerability to others (and your physical limits). It's more difficult to acknowledge this vulnerability to yourself. 

Joy

“We die. That may be the meaning of life. But we do language. That may be the measure of our lives.”

Toni Morrison

De mult nu mi s-a mai făcut un chef nebun de a citi, de dor de Sabato, DeLillo, Cărtărescu, Auster, Iuga, și de a nu ști cu ce să începi... . Rămâne cheful nebun de a porni la drum, sentimentul acela pe care-l ai și pe care-l porți cu tine după ce îl citești și-l înțelegi pe Kerouac, dor de drumuri lungi și oameni altfel. Asta rămâne la capăt de drum lung și anevoios. Asta, și după ce începi să te dezmorțești din amorțeala extenuării fizice și psihice, rămâne acel sentiment de liniște ce nu poate fi tradus, nu neapărat că ai ajuns aici, ci pentru acea întâlnire cu tine însuți și acea parte din tine lăsată și pusă pe-o coală de hârtie.