125.

       Îmi este dor de oameni frumoși, colorați, care ard în interior. Îmi este dor de acel eu care e tot mai sugrumat de prea multe ore lucrate, prea multă superficialitate în jur, prea mult egoism. Și îmi este atât de dor de acasă.

      Astăzi am luat-o ușor la pas spre nicăieri pentru că îmi era dor de mine. Dor să gândesc, să respir, să evadez din acel ,,tot” pe care îl numim viață. Dor să nu mă mai simt o anomalie care ia lucrurile mult prea în serios. Dor să nu mă mai simt inferioară celorlalți pentru lucrurile sau oamenii pe care nu îi am. Dor să nu fiu aia care nu are nimic și încă își pierde timpul printre cărți. Dor să pot arăta că există, că poate exista și altceva.

        Mereu mi-a fost teamă de singurătate. Mai mult decât de orice altceva. Mereu am detestat-o, mereu am avut acel imbold ,,ce ar fi dacă...” numai ca să scap de ea. Poate doar teama de moarte o poate egala în ochii unora. Și cu toate astea, mereu am știut că vom fi singuri, indiferent de câte persoane suntem înconjurați. Și mereu am fost o singuratică, alegând doar acei oameni frumoși, colorați, care ard în interior, alergând, alegând doar ceea ce am simțit că poate fi real, diferit, nesuperficial.  

      Îmi spun că așa cum eu pot accepta mai orice, pot înțelege de ce oamenii preferă superficialitatea, de ce iau deciziile pe care le iau, de ce renunță la visurile lor, așa și ei ar putea accepta acel ,,tocilar” (termen pe care l-am detestat mereu și cu care NU m-am identificat), acea parte din mine (spune-i introvertire, încăpățânare, nebunie sau cum vrei tu) care vrea să facă lucrurile un pic altfel în miile și miile de nuanțe de cenușiu care pot exista. Îmi spun asta mereu, încercând să mă agăț de ceva, să nu arăt lumii cât de mică mă simt în tot acest nonsens.

  

In this meaningless, superficial, mean world .... let me be and let me live. As I trully am. 

Hurricanes

Let me not turn away
From happiness or pain
Just not to run away
In my heart and in my head
Let me face
Hurricanes

We live in a mad, absurd world, that lacks human or divine justice. We struggle to exist, to live, to cope with our bodies, our diseases, with the corruption, with the injustice. “Injustice”, I think, is the key word here.

We fight. We carry our inner wars, we fight with our tiredness, our pain, our fragility. We fight with the system, with what other humans achieved and destroyed with their money and relations. We fight to make a difference, we fight for a better job, we fight for justice. We fight even when we know we don’t have a chance.

My kind of writers, my kind of people, have always been the few ones, the ones that “carry the fire” in a meaningless, cruel, violent, apocalyptic world, ‘cause I think we are closer to our own destruction than ever. There are times, however, that I feel that I have been struggling for too much. With a wrong system, with a cruel divinity (or lack of it), with a corrupted country, with my own body. Feeling like chasing after bits of warmth even when I know they are not real, not there. Feeling like screaming, and punching, and running away. Feeling like a volcano on the verge of explosion because of the intensity of my own feelings – what, dear, absent God, should I do with them?

I wish I always had the power to face the sound and fury, to face hurricanes, to be me in this futile world … I wish to be able to live, to understand “the role I’ve been given”, to find a meaning in all this meaningless.

Dear world, dear God, let me be. And let me live.

A Room of One's Own

There is so much noise around us. The noise of work, that we take with us after the working hours, in our houses, in our beds, in our dreams, or in our insomnia. The noise of modern life, of struggle – to have our own house, our own car, to pay all the bills. The noise of loneliness and the noise of shallow people. 

I try to hear my own voice in all these noises. I try to focus on something that I once believed in, I try to find time for myself, for that dusty room inside myself. Time for reading, for writing, for thinking of other things than the mundane.

Modern people seem to lack this room. Most of us get home with that baggage taken from work – how should I fix that? What should I do with that problem? I still have to send some emails, give some calls (from my time) ... and in this tiredness that never seems to end, we get lost in all kinds of diversions, from glasses of wine to watching Netflix, knowing that in the morning we start all over again. 

 

We want a room of our own. Not for cleaning, cooking or arranging stuff. A room in front of the sea, where we can listen to and see the waves, where we can feel them on our skin. A room for our dreams, for our souls, a room where the term work should not enter. A room to gather our strength, where we can focus on us, a room where we could breathe. And live. 

Disonanțe cognitive

     Nu știu de ce disonanțe cognitive îmi sună ca un fel de refren, ca un nume al unui cântec, nu știu de ce mi se pare că viața pare să fie făcută din mii și mii de astfel de disonanțe. 

     Vrem să ne lăsăm amprenta aici, acum, vrem să ajutăm cât mai mult, vrem să folosim tot bagajul pe care îl cărăm zi de zi, și în același timp vrem să trăim, vrem oameni care la rândul lor să ne vadă și să facă o diferență în viața noastră. 

     Vrem libertate, mai mult decât orice, fără să conștientizăm adeseori responsabilitatea cu care aceasta vine. Vrem timp pentru noi, vrem să călătorim cât mai mult, vrem să evadăm cât mai departe, și în același timp, vrem rădăcini. Aici, acum, înfipte adânc, statornice. Oare ți-am zis cât de dor îmi e de acasă? Vrem liniște, sinceritate, stabilitate, în toată angoasa noastră a abandonului și a singurătății. 

      Vrem să ne aruncăm în valuri, fără a ști însă a înota. Vrem să ne deschidem, când nu știm încă acele cuvinte potrivite, vrem să trăim, să dansăm, să respirăm, într-o lume construită din mii și mii de nuanțe de disonanțe cognitive și sufletești.