Learning to Surrender

Uneori îți vine să te urci în mașină și să conduci cât mai departe, spre un dincolo. Îți amintești apoi de toți vitezomanii și agresivitatea din trafic și automat te întorci în prezent. Uneori îți vine să înșiri tot ceea ce simți pe-o foaie albă, dar poate ți-e teamă de ceea ce simți, sau poate nu mai știi nici tu ce e în tine și apoi iar te întorci în prezent.

Te joci cu amintirile, sau ele se joacă cu tine. Mereu mi-a plăcut să îmi folosesc această ,,supraputere” cu oamenii dragi mie, deși uneori am primit fix opusul. Mereu însă și ele s-au jucat cu mine în așa fel încât uneori mă gândesc că la fel ca în literatura modernistă, sunt oameni care trăiesc în exterior și oameni a căror viață se întâmplă mai mult în interior.

Sunt gânduri, amintiri, emoții încolătăcite, și nu mai știi pe unde să o apuci. Vrei să le dai un limbaj, dar se încăpățânează să fie peste tot, dar ascunse de fiecare dată când vrei să prinzi una. Eu, cea care are nevoie de stabilitate, și ordine, și lucruri clare, în interior e haos. Nu știi dacă să te ridici de la masă și să pleci, nu știi dacă să rămâi, nu știi cum să repari lucrurile pe care le-ai tot amânat, pe care le-ai greșit cu tine însăți, nu știi încotro să o iei.

Poate că cel mai greu lucru pe care trebuie să-l învățăm este să ne predăm, să nu mai încercăm atât în a ne impune vieții. Sau cel puțin în anumite momente când simți că ai pierdut războiul. Dincolo de zgomotul asurzitor al tuturor gândurilor, al tuturor amintirilor, al tuturor greșelilor, al tuturor emoțiilor, să închizi ochii și să dai drumul la tot, și poate doar așa, în spatele acestui zgomot asurzitor fără cuvinte, poți găsi într-un final liniștea și ordinea pe care o tot cauți.