Ithaca: Winter, Sea and Loss

,,Viața înseamnă/ să călătorești sub cerul înstelat. Moartea nu-i nimic altceva/ decât o mișcare absolut albă.”

(Hannes Petursson, ”Steinn”)

Iernile în care mă regăsesc sunt cele albe, pline de nămeți, în care oriunde privești totul e amuțit în acel minimalism rece, de gheață, care ascunde totuși în adâncul lui atâtea lucruri și amintiri – decembrie, sunetul patinelor pe gheață, toate momentele de respiro, plimbările prin nămeți, dar și lucrurile, oamenii, ființele pe care le-am pierdut, toate visurile pe care le-am avut și acum par a fi înghițite de cotidian.

Romanul lui Jon Kalman Stefansson este prima scriere islandică pe care o parcurg și în care am regăsit două dintre elementele în care mă regăsesc: iarna și marea, fiind unul dintre cele mai faine romane pe care le-am citit anul acesta, cu o scriere lină, lirică, în care fiecare frază are o încărcătură aparte, un roman despre prietenie, despre cât de mic este omul în fața sălbăticiei, și nu în ultimul rând, despre pierdere și singurătate. Titlul din engleză, Heaven and Hell, redă mai bine esența acestei cărți pe care o citești pe nerăsuflate, simțind în oase gerul de neoprit și văzând în fața ochilor întinderea nesfârșită a iernii și a mării. Și zic asta pentru că așa cum naratorul colectiv se întreabă, ,,Să fie oare moartea pierderea paradisului?” (95), pentru personajul principal viața este sub întinderea mării/zăpezii, atât de tăcută la suprafață și atât de zbuciumată înlăuntrul ei.

Nu sunt însă multe de zis despre el la nivel de tematică – e o scriere cu un imaginar bogat, care se simte în primul rând, care te face să te simți acolo, printre personaje, o scriere poetică, care trece dincolo de barierele limbii, și care este construit pe diferite contraste.

,Ne trecem viața căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie și să depărteze de la noi necazul. Ca să-și găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung și greuș poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui țel, urma unei dezlegări, sau poate își vor găsi liniștea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom prețui, firește, tăria, dar, oricum, nouă ne e deja tare greu să trăim, așa că ne vom mulțumi să înghițim rachiul chinezesc, în loc să pornim și noi în căutare, ne vom mulțumi cu asta și nu vom înceta să ne întrebăm care e cel mai scurt drum către fericire, iar răspunsul îl vom afla privind către Dumnezeu, către știință, către butelca de brennvin ori către licoarea sosită tocmai din China.” (37)

,,Să lași malul în urmă poate să fie dureros, ai impresia că te îndrepți către singurătatea goală.” (59)

,,Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară. Unele ajung să topească ghețurile care ne înconjoară inima, pe altele le trimitem să ne salveze, grăbite, ca pe cohorte de călăreți, când zilele sunt potrivnice și nu mai știm dacă mai trăim sau am murit deja. Totuși, vorbele, ele singure, nu sunt de ajuns și ne rătăcim pe întinderile uscăcioase ale vieții dacă n-avem nimic altceva de care să ne agățăm în afară de lemnul mort al unui condei.” (67)

,,Unii oameni au nevoie de mult timp până să găsească un loc în care vorbele astea, ținutul meu, acasă, să se scuture de lanțurile limbajului și sunt din ce în ce mai mulți care mor înainte să-l fi descoperit. Băiatul n-ar vrea să se întoarcă niciodată în câmpia unde doarme copilăria lui, unde i-au murit visele și unde s-a întristat că nu trăiește viața pe care ar fi vrut să o trăiască.” (99)

,,Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori de bun, cât de mult și-ar fi dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! Îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce face el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea, uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți.” (100-101)

,,Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost prea atent la viață când ai avut cum. De altfel, fie viu, fie mort, omul e un mecanism tare ciudat. Când e pus în fața unor drame care îi fac viața bucăți, își cheamă în ajutor memoria și se cuibărește în amintiri ca un animal în vizuină. Așa și noi. Să ne uităm la voi ne aduce o brumă de mângâiere, numai că ne umplem de un gust amar când vă vedem cum vă irosiți viața, cum faceți vreun lucru ce vă va chinui până la moarte, dar cel mai des în propriile noastre amintiri ne aflăm alinarea, acolo găsim iar firul care să ne lege iar de existență.” (109-110)

,,Vorbele au câteodată putere de troli, sunt în stare să doboare dumnezei, să salveze vieți ori să le curme. Vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești, vorbele sunt pești mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimântate în fundul prăpăstiilor, vorbele sunt un năvod larg, cât să încapă toată lumea în el și să cuprindă cerul, numai că uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdrențe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea.