Maybe Tomorrow

"So maybe tomorrow

I'll find my way home..."

 2020 was the first year when I really wrote some resolutions. It will probably be also the last one. It has been the year that made me numb, and this time, this numbness hasn’t been something bad, but a mechanism to cope with reality, a weapon to defend myself.

I don’t know why people keep on searching for new beginnings, why they keep on trying to blame a year, or a divinity, for the problems that we have caused, from global warming to pandemics, from floods to rainforest fires. We, humanity, are to be blamed, and unfortunately, I do believe that this year was only the beginning, that there are too many humans that cannot go beyond them, that are utterly blind, and can’t see how much damage we have done here.   

2020 was a year of defeat, and acceptance for me, a year in which I had to put my weapons down, take a break from dreaming, and embracing the things which I once ran away from … protecting others, and leadership. It was the year that reminded me of a sentence from John Fowles, The Collector, in which it is said to let Life decide for you, and you be just its spectator, let Life/Destiny take control over you. I have always been against this, fighting with all my being for what I wanted to achieve, but this year I felt exactly as Fowles said, having no control anymore. It was also the year in which I felt on my skin that memories that hurt and the things I wish every year, in December, mean nothing in front of the fear of losing dear ones. It was a year of Loss, but with small good things.

Maybe tomorrow, numbness won’t be needed anymore. Maybe it will melt away and the clocks will start ticking once more.  

All dogs go to heaven

 I am not good when it comes to people - I hate small talk, I don't know how to build relationships, and I dislike superficiality. I don't know how to talk about myself, my feelings and desires. Maybe that's why I am so fond of dogs, finding in them two of the characteristics that I try to give to my few special people: unconditioned loyalty and warmth. 

It's hard to lose one. Harder to lose two in the same year. Hard to feel that you haven't done everything that you could have done. 

My special dog reminds me of that old dog from a film that I enjoyed, and cried at, when I was little. My dog who barked at thunders, planes and birds. Who protected me from strangers. Who brought me chickens, snakes and crows (all alive). Who was playful, and present, and calm. Who accepted without a bark all the pets that came after him. Who was the most brilliant and independent dog that I have ever had... .

Winter, Sea and Loss

,,Viața înseamnă/ să călătorești sub cerul înstelat. Moartea nu-i nimic altceva/ decât o mișcare absolut albă.”

                                                                    (Hannes Petursson, ”Steinn”) 

  
 Iernile în care mă regăsesc sunt cele albe, pline de nămeți, în care oriunde privești totul e amuțit în acel minimalism rece, de gheață, care ascunde totuși în adâncul lui atâtea lucruri și amintiri – decembrie, sunetul patinelor pe gheață, toate momentele de respiro, plimbările prin nămeți, dar și lucrurile, oamenii, ființele pe care le-am pierdut, toate visurile pe care le-am avut și acum par a fi înghițite de cotidian. 

    Romanul lui Jon Kalman Stefansson este prima scriere islandică pe care o parcurg și în care am regăsit două dintre elementele în care mă regăsesc: iarna și marea, fiind unul dintre cele mai faine romane pe care le-am citit anul acesta, cu o scriere lină, lirică, în care fiecare frază are o încărcătură aparte, un roman despre prietenie, despre cât de mic este omul în fața sălbăticiei, și nu în ultimul rând, despre pierdere și singurătate. Titlul din engleză, Heaven and Hell, redă mai bine esența acestei cărți pe care o citești pe nerăsuflate, simțind în oase gerul de neoprit și văzând în fața ochilor întinderea nesfârșită a iernii și a mării. Și zic asta pentru că așa cum naratorul colectiv se întreabă, ,,Să fie oare moartea pierderea paradisului?” (95), pentru personajul principal viața este sub întinderea mării/zăpezii, atât de tăcută la suprafață și atât de zbuciumată înlăuntrul ei.

Nu sunt însă multe de zis despre el la nivel de tematică – e o scriere cu un imaginar bogat, care se simte în primul rând, care te face să te simți acolo, printre personaje, o scriere poetică, care trece dincolo de barierele limbii, și care este construit pe diferite contraste.  

,Ne trecem viața căutând o dezlegare, ceva care să ne aducă mângâiere, care să ne umple de bucurie și să depărteze de la noi necazul. Ca să-și găsească rostul, unii o apucă pe un drum tare lung și greuș poate nu vor găsi niciodată nimic de-adevăratelea, poate nu vor vâna altceva decât umbra unui țel, urma unei dezlegări, sau poate își vor găsi liniștea chiar în căutarea asta, iar noi, noi le vom prețui, firește, tăria, dar, oricum, nouă ne e deja tare greu să trăim, așa că ne vom mulțumi să înghițim rachiul chinezesc, în loc să pornim și noi în căutare, ne vom mulțumi cu asta și nu vom înceta să ne întrebăm care e cel mai scurt drum către fericire, iar răspunsul îl vom afla privind către Dumnezeu, către știință, către butelca de brennvin ori către licoarea sosită tocmai din China.” (37)

,,Să lași malul în urmă poate să fie dureros, ai impresia că te îndrepți către singurătatea goală.” (59)

,,Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară. Unele ajung să topească ghețurile care ne înconjoară inima, pe altele le trimitem să ne salveze, grăbite, ca pe cohorte de călăreți, când zilele sunt potrivnice și nu mai știm dacă mai trăim sau am murit deja. Totuși, vorbele, ele singure, nu sunt de ajuns și ne rătăcim pe întinderile uscăcioase ale vieții dacă n-avem nimic altceva de care să ne agățăm în afară de lemnul mort al unui condei.” (67)

,,Unii oameni au nevoie de mult timp până să găsească un loc în care vorbele astea, ținutul meu, acasă, să se scuture de lanțurile limbajului și sunt din ce în ce mai mulți care mor înainte să-l fi descoperit. Băiatul n-ar vrea să se întoarcă niciodată în câmpia unde doarme copilăria lui, unde i-au murit visele și unde s-a întristat că nu trăiește viața pe care ar fi vrut să o trăiască.” (99)

,,Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori de bun, cât de mult și-ar fi dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! Îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce face el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea, uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți.” (100-101)

,,Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost prea atent la viață când ai avut cum. De altfel, fie viu, fie mort, omul e un mecanism tare ciudat. Când e pus în fața unor drame care îi fac viața bucăți, își cheamă în ajutor memoria și se cuibărește în amintiri ca un animal în vizuină. Așa și noi. Să ne uităm la voi ne aduce o brumă de mângâiere, numai că ne umplem de un gust amar când vă vedem cum vă irosiți viața, cum faceți vreun lucru ce vă va chinui până la moarte, dar cel mai des în propriile noastre amintiri ne aflăm alinarea, acolo găsim iar firul care să ne lege iar de existență.” (109-110)

,,Vorbele au câteodată putere de troli, sunt în stare să doboare dumnezei, să salveze vieți ori să le curme. Vorbele sunt săgeți, gloanțe, păsări care-i răpesc pe vitejii din povești, vorbele sunt pești mai vechi decât lumea, care descoperă taine înspăimântate în fundul prăpăstiilor, vorbele sunt un năvod larg, cât să încapă toată lumea în el și să cuprindă cerul, numai că uneori vorbele nu sunt nimic-nimic, numai zdrențe obosite și găurite de ger, șubrede adăposturi pe care le calcă în picioare moartea și nefericirea.

Vorbele sunt însă tot ce băiatul are al lui.” (216-217)

Porz Goret

 There’s the quietness in which I find myself, and the quietness from whose claws I’m trying to escape. There is the noise and the silence of today, so mixed together, so undistinguished, like the days, the weeks, the months of the moment … March became and remained in April, in October, in December, days prolonged into one, long waiting… for a long walk in nature in sunny days, for daring to dream in something, to hope for a change, for meeting and hugging people I care for. And in this clockless time, where everything seems to have stopped, even words seem hard to be found, hiding in some corners of our souls, of our minds, hiding in the fears that we don’t have the courage to utter, and we push them deep into us, hoping somehow they will get lost in our guts, in our blood, in our heartbeats. But they are there, like haunting shadows from our past. In glimpses of another day, we remember we haven’t breathed for a long while, too busy to run away from us, to protect the others, to keep our calm and reason on this long, prolonged day, that seems to never end, filled with people who are so ignorant with their keens, with themselves, with this planet, with their country. And when we do, when we remember how to breathe by forgetting just for a moment about everything else, it’s like that old image from our past, tearing down all the windows and the walls for an evanescent moment of breathing.