Ganduri pe timp de pandemie

Cred ca la fel ca multi altii ultimele luni au fost despre ei, despre cei vulnerabili, pe care doresti sa ii protejezi in fata absurdului trait acum. La fel ca multi altii probabil te gandesti ca asta nu o sa ni se intample noua, din moment ce respecti pe cat posibil toate restrictiile impuse. Din martie nu m-am urcat in niciun mijloc de transport in comun, am evitat aglomeratiile, intalnirile/excursiile cu prea multe persoane, m-am gandit de doua ori daca chiar e nevoie de acel drum. Din spatii nestiute, am mai scos putina rabdare, am mai strans din dinti, am mai invatat sa rabd. 

Asta pana ce unul lasa garda jos si astepti ca la urmatorul apel primit sa afli ca gata, s-a terminat (si Dumnezeu stie ce te asteapta la astfel de inmormantari) sau uite ca un miracol s-a intamplat si a scapat si de asta... . Bunici rapusi, prinsi in inconstienta si ignoranta noastra. Si apoi astepti un semn de la tine, de la ceilalti, daca, chiar daca ai respectat tot, ai fost la distanta, afara, daca vor mai fi si alte victime?... . La urma urmei, acest covid pe care-l vedeai prezentat ca o raceala numai a raceala nu a aparut pe chipul celui prins. 

Ma tot gandesc la normalitate, cand rutina prea incarcata era cea care iti dadea dureri de cap, cand la parinti te ingrijorau alte boli pe care le cunosteai, cand mai puteai sa te gandesti la propria vulnerabilitate. Ma gandesc la felul in care oamenii reactioneaza, la cei fara minte, care cred ca totul e o inventie, la cei care nu iau lucrurile in serios, la fetele oamenilor in astfel de timpuri si umanitatea/inumanitatea noastra. Ma gandesc la bunica mea si la toti oamenii care nu merita o astfel de moarte, in care demnitatea ne este luata, iar noi devenim doar simple epave, simple fantome a ceea ce am fost candva. Cu totii suntem datori cu o moarte, spunea cineva, dar poate in ciuda greselilor comise, poate ar trebui sa ne pastram acea demnitate de a ramane oameni, de a fi in stare de a avea grija de noi, de a ne aminti cine suntem, de a ne tine pe picioarele noastre, si nu de a fi furati si zdrobiti de o boala perfida, care insa ne arata cine suntem cu adevarat.