Umanitate și Saramago

,,Vreți să spuneți că avem prea multe cuvinte, Vreau să spun că avem prea puține sentimente, Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă, Așa că le-am pierdut.” (241)

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște. Spuneam pe la începuturi de măștile pe care cu toții le purtăm și le schimbăm zi de zi. Poate că adevărata noastră față se arată la nevoie, în situații de criză, când suntem puși față-n față cu efemerul, cu teroarea, cu lipsa speranței, când ne sunt răpite cele mai dragi lucruri, și ființe, iar viața noastră atârnă de un fir de ață, sau este schimbată radical în rău. Sau poate că tocmai în aceste momente suntem abia conștienți de umanitatea celor din jur, de umanitatea noastră, de oamenii care rămân, care ne văd, de cei care dau bir cu fugiții și rămân orbi la suferința noastră.

Cred că trăim într-o societate care a uitat să vadă, să privească, o societate care favorizează superficialul, egocentrismul, lipsa de compasiune, teoriile conspirative și limitarea cognitivă. Cei care încă mai văd, care caută să facă o diferență, care gândesc, care oferă compasiune/empatie/rațiune, sunt la limita societății, niciodată în mijlocul ei, prea diferiți, prea atipici pentru perioada în care trăim.  Sau poate că așa au fost încă de la începuturi.

Obișnuiesc să îmi aleg uneori cărți după felul în care mă simt, ecouri ale propriilor gânduri și sentimente. Am ales luna aceasta Eseu despre orbire a lui Saramago pentru că mă regăsesc cu totul în mesajul acestei cărți, pentru starea mea de spirit/pierderea credinței din ultimul timp în oameni. Nu contest existența Oamenilor, a celor de la care încă mai avem ce învăța, superiori poate altor mamifere, Oameni creatori de cultură, cu coloană vertebrală, dar sunt oare aceștia îndeajuns de mulți pentru a ne mai salva, pentru a face o diferență?

  S-a dovedit o carte mai apropiată de ceea ce trăim zilele acestea, de idioțenia noastră, de istoria ciclică, care se tot repetă, de animalitatea omului, care – neînfrânată – duce la catastrofe și mai mari decât punctul care a declanșat-o. O carte complet diferită de tonul jovial al lui Saramago din Intermitențele morții, o carte a cărei alegorie te răvășește și a căror imagini te bântuie mult după ce ai lăsat-o din mână, o carte care m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult din scrierile lui. 

În această distopie, rând pe rând, de la om la divinitate, totul orbește. Și cum altfel ar putea fi un Dumnezeu al timpurilor noastre dacă nu orb de fărădelegile noastre, orb la suferințele noastre? Singura care scapă de această soartă este o femeie care trebuie să privească direct în față toate atrocitățile, tot spiritul animalic din celelalte ființe umane, toată dezumanizarea, tot ceea ce sistemul (nu) a făcut pentru semenii săi, toată apocalipsa coborâtă peste toți.

,,Murim de boli, de accidente, din întâmplare, iar acum murim și pentru că sîntem orbi, vreau să spun, o să murim de orbire și de cancer, de orbire și de tuberculoză, de orbire și de sida, de orbire și de infarct, bolile pot fi diferite de la om la om, dar ce ne omoară acum cu adevărat este orbirea, Nu sîntem nemuritori, nu putem scăpa de moarte, dar cel puțin ar trebui să nu fim orbi.” (245)

În alegoria sa, orbirea lui Saramago nu este una reală, fizică, ci reprezintă orbirea unei culturi, a umanității însăși, căci, așa cum ni se spune ,,Din aluatul ăsta sîntem făcuți, jumătate indiferență, jumătate răutate.” (34)

,,[...] sîntem deja morți, sîntem orbi pentru că sîntem morți, sau, dacă preferi s-o spunem altfel, sîntem morți pentru că sîntem orbi, e tot aia.” (209)

,,Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzînd, nu văd.” (270)

Ceea ce mi-a mai plăcut la această carte este stilul inconfundabil al lui Saramago. În ciuda atrocităților descrise, nu există urmă de melodramă, de patos în aceste pagini, iar schimbarea imaginarului, al paginilor încărcate cel mai mult de animalitate se face simplu, gradual, pe undeva pe la jumătatea cărții, printr-o singură propoziție, ,,După o săptămână, nelegiuiții au dat de veste că voiau femei” (141), restul curgând de la sine în același tip de stil idiosincratic, cu fraze lungi, ironice, iar dialogurile sunt încorporate în descrieri și narațiuni, fără delimitări de punctuație. Nu trebuie uitat și imaginarul lui Saramago, bogat și plin de imagini:

“Orbul îi deschise larg, ca pentru a facilita examinarea, dar medicul îl luă de un braț și îl instală în spatele unui aparat pe care cineva cu imaginație poetică l-ar putea vedea ca pe un nou model de confesional, în care ochii au înlocuit cuvintele, confesorul uitându-se direct în sufletul păcătosului.” (19)

Și totuși, la final, ce învățăm din toate acestea? Mai poate umanitatea fi salvată? Romanul lui Saramago mi-a amintit puternic de McCarthy și filosofia lui – puținii oameni care trebuie să ,,poarte focul”, aceeași cu ai lui Saramago care sunt condamnați poate să vadă, dincolo de ororile umanității, de personajele lui McCarthy din The Road, roman și acesta post-apocaliptic, care descrie o lume aflată la sfârșit. Dincolo de cruntul adevăr pe care cei care îl văd îl știu, dincolo de neîncrederea noastră, și a autorului în lumea în care trăim, ,,Singurul miracol posibil este să continuăm să trăim .... să sprijinim fragilitatea vieții zi de zi, ca și cum ea ar fi cea oarbă, cea care nu știe încotro să se îndrepte” (246).