Era ieri un gând care mă chinuia și nu îmi dădea pace. Un gând ce părea vechi de când lumea, sau cel puțin la fel de bătrân ca toate amintirile pe care le port, un gând, o propoziție, care rezuma tot ceea ce simt de la o vreme.
M-am săturat de superficialitate, de la niveluri personale la cele naționale. M-am săturat de oameni care privesc doar în ei, care nu știu să asculte, care se aud doar pe ei, care nu ies din ideile lor fixe, care nu știu să se schimbe, care nu știu să îi privească pe ceilalți, care sunt dispuși să îi sacrifice pe ceilalți doar pentru bunăstarea lor. Oare când vom învăța să fim umani?...
Mi-e teamă să nu sar. Sau mi-e teamă de supra-raționalitatea mea, care cenzurează fiecare pas care ar putea fi greșit. Mi-e teamă de acest urlet venit din rădăcini, zguduind, tăind, sfâșâind din interior.
Simt uneori că urlu. În felul meu. Minimalist, timid, șoptit. Dar un urlet venit din adânc, ca acel gând de azi noapte, venit parcă dintr-o lume înrădăcinată-n mine, un urlet care pentru cei avizați, care dacă ar ști să asculte, ar acoperi toate urletele și toate strigătele de astăzi. Am simțit că urlu ca un animal rănit. Și aș fi dat orice pentru ca cineva să-l fi auzit. Un simplu gest de ,,I am here, I can hear you". Atât. Nu indiferență, nu tăcere. Dar poate pentru că nu vorbesc limbajul oamenilor normali, sau poate pentru că oamenii sunt prea preocupați de propriile lor răni și traume, nimeni nu l-a auzit.
No comments:
Post a Comment