The Crossing

http://images.nationalgeographic.com/wpf/media-live/photos/000/005/cache/grey-wolf_565_600x450.jpg

Am fost intrebata adeseori, in ultima vreme, cum de oare mai am timp pentru a mai citi. E o intrebare fara raspuns, iar tacerea mea poate fi probabil inteleasa de cei ca mine. La randul meu, ma intreb cum de nu ne mai putem face timp in (i)realitatile noastre cotidiene de o pagina sau doua. Si da, ma lupt cu oboseala. Acum, mai mult ca oricand. Cu cestile de cafea aburite, asezate pretutindeni, cu orele prea tarzii de lucru, cu mult prea putinul meu timp ramas.Cu absurditatea tonelor de hartie, aruncate intr-un cos de cancelarie sau pe-un CD irosit. Cu ipocrizia unora, superficialitatea altora, cu ticaitul ceasornicelor invechite. Cu lucrurile mult prea triste, spuse fara cuvinte de ochii unui copil. Ma lupt cu mine insami. Cu temerile mele, care par uneori ruginite-n mine. Ma lupt cu tot in incercarea de a mai crede in ceva. In a-mi mai aminti un vis sau doua. In a nu cadea ,,acolo”, in a ramane Ray.

Probabil ca Dumnezeul meu intim, in care am crezut de la inceput, sau singurul lucru in care am crezut inca de la inceputuri, a fost Omul simplu, cu energia, pasiunile, durerile sale. Omul pe care-l regasesc in omuletii mei, Omul care trece dincolo de frontierele obisnuite. Cand lumea intreaga pare un minunat castfel de nisip si cu totii parem sa ne frangem sub povara propriilor valuri, cand totul se uita, dispare, se pierde, cand ne indepartem prea mult de ceea ce ,,mi-ar fi placut sa fiu”, eu inca mai credeam in ceva. Sau mai cred. In acest El Corrido, My Story, Your Story, His/Her Story, Our Story. Iar literatura care mi-a atras atentia, care mi-a ramas intiparita in minte, in care ma pierd si ma regasesc e centrata pe aceasta credinta, departe de zeitati, de practici, de teorii, de tot ce e pretentios, in care Omul, cu povestea sa, este prezentat, de la microcosmos la macrocosmos.

Departe de a scrie aici o recenzie sau un rezumat. Sunt atatea carti care merita a fi citite, peste care trecem fara sa avem habar ce pierdem. Atatea carti alese neatent, din pura curiozitate, cu teme, stiluri, idei care se repeta la nesfarsit. Iar acele carti pe care le purtam cu adevarat in noi, de care ne amintim in momentele noastre, pe strazile pustii, in trenuri sau in salile arhipline, a caror cuvinte renasc in mintea noastra, ne asteapta tacut, pentru a ajunge la ele.

,,Lucrurile separate de povestile lor, nu au un inteles. Sunt numai forme. De o anumita culoare si de o anumita marime. De o anumita greutate. Dupa ce pierdem intelesul lor, nu mai au nici macar nume. Povestea, pe de alta parte, nu-si poate pierde niciodata locul din aceasta lume, pentru ca ea este, de fapt, acel loc. Si asta puteam gasi aici. El corrido. Istoria. Si, ca toate corridos, pana la urma spune o singura poveste, pentru ca una singura exista si poate fi spusa.” (186 + 187)

Marea trecere

Harold Bloom vorbeste despre patru mari scriitori americani contemporani: Don DeLillo, Thomas Pynchon, Philip Roth şi Cormac McCarthy. Pe bancile invechite ale facultatii de litere, va mai trece probabil mult timp pentru ca acestia sa fie macar mentionati si apoi studiati. Am ajuns din intamplare la ultimul dintre acestia, cu Marea trecere, a caror pagini surprind cateva dintre aspectele esentiale ale Americii – miturile ei, indienii, sufletul Mexicului, si-al Americii, mentalitatea lor, frontiera -, intr-un stil care te lasa fara cuvinte. E greu sa surprinzi in fata unei astfel de proze, intr-un articol (care va aparea candva la bookblog) acel ceva ,,care nu poate fi cuprins”, acest el corrido. Si cat de mitic, de sacru poate aparea un lup, un joc de artificii, o banalitate in proza lui McCarthy …

In fata sa se intindeau muntii de un alb orbitor in lumina soarelui. Pareau proaspat nascuti de mana unui zeu nechibzuit, care probabil ca nu se invrednicise sa le mai gaseasca si un sens. 39

,,Ca si cum intunericul ar fi avut suflet si ar fi fost asasinul soarelui, iutindu-se catre apus, asa cum credeau oamenii o data, de mult, si poate ca aveau sa creada iarasi.” 93

Pentru iubitorii de proza americana, care au trecut peste stereotipurile gen ,,America n-are o istorie”, ,,literatura

http://galleryone.com/Merchant5/graphics/00000001/mccarthy-mcccr1.jpg

americana e sterila”, ,,America inseamna doar comercialitate”, pentru cei care au studiat Studii americane, dar n-au ajuns la acesti scriitori, pentru cei care constientizeaza ca literatura americana e … literatura americana, McCarthy probabil ca este un (ravasitor) bun exemplu. Iar ceilalti trei scriitori, pentru mine personal, au trecut direct in lista must read. 

,,Pe unde umbla ea, urletele coiotilor se opreau cu un clampanit surd, ca si cum s-ar fi inchis o usa si n-ar mai fi ramas decat teama si mirarea. Ii ridica capul teapan de printre frunze si il lua in brate, sau intinse bratele sa cuprindace nu putea fi cuprins, ceva ce pornise deja printre munti, ceva inspaimantator, dar in acelasi timp de o rara frumusete, precum florile care cresc pe cadavre. Acel ceva din care sunt facute sangele si oasele, dar pe care ele, la randul lor, nu-l pot face, pe nici un altar, dar nici o rana de razboi. Acel ceva despre care credem ca in mod sigur are forta sa taie, sa modeleze si sa scobeasca forma intunecata a lumii, la fel ca vantul sau ploaia. Dar nu poate fi cuprins, nu va fi niciodata cuprins, si nu e floare, ci vartelnita, vanator de care vantul insusi este ingrozit, de care lumea intreaga nu se poate separa.”